Zürich-ul vechi e grădina anticarilor: cîte unul la fiecare mijloc (aproximez...) de stradă. Vînd - cît de urît spus! - doamne (aproape) în vîrstă şi, comme si, comme ça, vorbitoare de trei limbi. Vin tîrziu (n-ai să găseşti niciodată deschis înainte de 11 - ba chiar 14, la vreo două prăvălioare. Unele stau şi duminicile acolo, cele mai multe nu), iar locul unde, pînă spre şapte ale serii, ordonă - blînd, şi ordonează dichisit aduce bine a bibliotecă. Era să spun păstrată, cu tot tipicul, dintre ziduri şi umbre de mănăstiri, dacă bazele lor de date, consultate de l'ordinateur, oricînd le-ai întrebat ceva, nu m-ar scoate foarte repede în vremea noastră. îţi deschid, cu mişcări pe care le taie, parşiv, bănuita durere de spate, dulapurile lungi, înalte, unde stau, pe limbi şi litere, bucoavne grele, împieliţate, mirosind acrişor. Nu căutam ceva cu dinadinsul, în lumea de hîrtie veche în care exilul vreunei cărţi în româneşte ar fi, hélas, un accident nesperat. Mi-am amintit, însă, trecînd de la unul la altul (am vizitat vreo cinci, poate şase...), c-aş fi putut pofti la un strop (un duş?) de avangardă. Nu era de găsit, şi-aici chiar mă arăt surprinsă. Urmele lui Tzara (la trei paşi de Cabaret Voltaire), singurele, erau într-o revistă care - jos programul! - îşi trădase cota şi dispăruse (vîndută? luată pur şi simplu?) din locul unde, sub cheie, ar fi trebuit s-o găsim.

Aşa că, ce să fac, ca să nu scufund cu totul o rubrică de carte într-una de călătorii, dau un atac la biblioteca (românească!) a bunei mele gazde. Din ea, găsesc numai bună de scos pe masă şi luat la răsfoit o superbă ediţie format mare, legată în imitaţie (sic!) de pînză de sac, cu funde din mătase ruginie, pe care o ştanţă neagră a pus aşa: Maria (caligrafiat, stil semnătură) REGINA ROMâNIEI. PATRU ANOTIMPURI DIN VIA}A UNUI OM. Jos: ILUSTRA}II DE N. GRANT. Negru pe roşcat. Vizibil şi sever