Capote, film lansat în 2005, în regia lui Bennett Miller, avîndu-l ca protagonist pe multpremiatul Philip Seymour Hoffman, deşi păcătuieşte printr-un oarecare statism şi printr-o monocromie care ar putea fi percepută pozitiv drept coerenţă a viziunii regizorale (sic!), îi face un bine lui Truman Capote. Fiindcă reuşeşte să prindă ceva din imaginea scriitorului, un fel de emblemă americană, aproape în genul lui Marilyn Monroe, mutatis mutandis. Puţini mai ştiu astăzi că, pentru contemporanii lui, Capote a fost un personaj şi înţelegerea scrierilor lui e legată de cunoaşterea acestui personaj - cabotin, excentric, perfect disecabil psihanalitic, gay declarat într-o societate încă puritană, sclipitor şi pedant, un Wilde care a sărit din epoca victoriană direct în cascada tumultoasă a societăţii americane postbelice. Un peşte gras pentru un biograf, pentru un regizor şi chiar pentru un romancier, unul jucăuş-jemanfişist-postmodern ori - de ce nu? - un Bellow ca cel din Ravelstein sau un Philip Roth ironic şi critic. Figura imberbă, blond-spălăcită, ochelarii de baga, garderoba ciudată şi vocea subţire, gesturile efeminate şi aerul teatral au existat cu adevărat. Spre deosebire de Scott Fitzgerald cu care mi s-a părut că seamănă în această zonă a popularităţii şi a atracţiei pentru blitzuri, reflectoare, zgomot şi mondenităţi, Capote a lansat o "marcă", un look aparte: intelectualul extravagant, cu obraz subţire, care se dedă, fără aere elitiste, la coborîri în haznaua luxului şi a jocului de societate şi se înhăitează cu VIP-uri, delectîndu-i cu spirite prea fine pentru urechile lor. În termeni actuali, se poate spune că scriitorul îşi făcea un PR de calitate: era vizibil, fără să fie poet de curte, era o figură publică, fără să-şi piardă contururile propriei personalităţi.

Majoritatea cititorilor îl percep pe Truman Capote aproape exclusiv ca autor al best-