Impreuna cu mama si cu sotia; Elev la Colegiul National Sf. Sava (1945) Desi spune ca nu are sange albastru, Stefan Radof se insala: este un print al teatrului romanesc. Crescut intr-o atmosfera marqueziana, in care nota definitorie a dat-o fascinanta sa bunica, prin existenta lui timpurie s-au perindat, rand pe rand, ingerii, zmeii, vrajitoarele, tiganii de la Buftea, generalii Curtii Regale, doamnele de onoare ale Casei Regale, regele Mihai insusi. Confesiunile apreciatului actor al Teatrului Nottara debuteaza in cheie mitologica.
Sunt urmasul unor vechi familii cu destine extraordinare, despre care regret ca nu am timpul necesar pentru a vorbi pe indelete: familia mamei numara un istoric aproape legendar, iar cei din partea tatalui meu, un soi de vlahi veniti din partile Macedoniei, de la poalele Muntilor Rhodopi, au pus piciorul pe pamantul romanesc cu doua veacuri in urma. De la tatal meu si de la bunica Ana stiu ca si-au parasit locurile de bastina din cauza turcilor si ca s-au asezat in Bugeacul Basarabiei. Nationalitatea lor era romana, in ciuda faptului ca numele de familie era pe atunci Radov si avea rezonante bulgare.
Familia mamei se numea Niculae. Provenea de la marginea codrilor Vlasiei, din comuna Butimanu. Mitu Niculae, strabunicul meu, avusese mai multe fete, dintre care una - bunica mea - s-a casatorit, culmea, tot cu un Niculae, si astfel a aparut mama mea - Maria sau Mariuta. Despre acest Niculae circula o legenda. In 1916 a plecat pe front, a cazut prizonier si nimeni nu a mai stiut nimic despre el; toata lumea l-a crezut mort. Pentru ca bunica ii nascuse o fata si pentru ca sperante ca bunicul se va mai intoarce nu existau, familia a gonit-o de acasa, spunandu-i raspicat: "Fata, aici nu mai ai de ce sta, cauta-ti un rost in lume". Si-a luat copilul, a plecat si s-a facut plapumareasa. Ca sa zic asa, a fost prima taran
