Într-un mod atît de specific vremii noastre, Jurnalul portughez (cunoscut pînă acum într-o traducere spaniolă, dar deja comentat şi forfecat în diferite cărţi şi articole închinate lui Eliade) a devenit ,celebru" înainte ca varianta autentică să fi văzut lumina tiparului. E foarte posibil ca şi prezenta publicare a Jurnalului în limba română să stîrnească dispute, polemici şi violenţe verbale pro- sau contra, dar toate acestea n-ar face decît să prelungească un malentendu ivit cu ani în urmă, cînd primele fragmente din această scriere începuseră să circule.
Jurnalul portughez, care se dovedeşte treptat a fi nu doar capodopera eliadescă a anilor 1940-1945, ci şi cea mai importantă consemnare autobiografică a unui autor extrem de dispus spre confesiuni, a fost receptat - şi va mai fi - mai ales sub semn politic. Eroare monumentală! Comentatorii care extrag notaţiile de natură politică din carte se opresc, în realitate, asupra celei mai puţin semnificative zone a textului. Nu în nivelul social rezidă interesul scrierii (politica înseamnă mai ales relaţia cu Ceilalţi), ci în individualismul extrem, în conversaţiile interminabile ale autorului cu sine însuşi. Jurnalul de faţă este o ,operă în oglindă". Izolat, întorcînd lumii spatele, scriitorul îşi recapitulează aici viaţa pentru a şi-o schimba apoi radical, punînd capăt ,perioadei româneşti", cu tot ceea ce implicase ea în sens politic. Urmează un nou Eliade, care va avea prea puţin a face cu cel vechi.
Explicit sau involuntar, autorul unui jurnal intim îşi trasează autoportretul, cel mai complet care există. Eliade nu reprezintă o excepţie de la regulă, dar el atinge cote inedite. Dincolo de scăpărătoarele reflecţii asupra cărţilor, dincolo de schiţarea - deocamdată şovăitoare şi în filigran - a viitoarei sale teorii antropologice, Eliade se auto-examinează cu ochi de prozator. în Jurnal, el e