De ce tinerii refuză să vorbească despre Dumnezeu şi biserică? întrebarea - care mi s-a adresat adeseori - mi se pare prea generală. Eu nu cred sau nu vreau să cred că toţi tinerii refuză să vorbească despre Dumnezeu şi despre biserică. Să ne gândim că aceşti tineri au trăit o parte din viaţa lor sub un regim ateist. în comunism, filosofia care se impunea era materialismul dialectic şi istoric, marxismul, care făcea abstracţie de Dumnezeu. Materia se năştea prin ea însăşi. Nimic nu se lega de nimic. Biserica a fost, într-un fel, îndepărtată prin ameninţările faţă de părinţi, dacă aceştia aveau o funcţie politică. Se temeau să fie văzuţi că se duc la biserică sau să afirme că-L cunosc pe Dumnezeu sau că doresc să-L cunoască pe Dumnezeu. Atunci, desigur, copilul nu comunica, în acest sens, cu părinţii. Chiar dacă erau credincioşi, părinţii se abţineau să vorbească în faţa copiilor despre Dumnezeu.
Pentru că, se ştie, copilul este cel mai sincer. Şi dacă se ducea la şcoală şi spunea: "Tata s-a dus la biserică. Mama mi-a făcut cruce sau şi-a făcut rugăciunea", atunci, imediat, părinţii erau sancţionaţi şi, de aceea, se fereau să vorbească despre Dumnezeu în faţa copiilor. Copilul este cel mai uşor tras de limbă. Când germanii au invadat o parte din Franţa şi din Belgia, în ^41 şi voiau să afle unde sunt ascunşi cei din maquis, rezistenţii, întrebau pe copii şi copiii, neştiutori, spuneau: "Tata e în cutare loc...". Copiii n-au avut o educaţie religioasă din pricina temerii părinţilor de sancţiunile pe care le putea impune regimul asupra lor.
Pe de altă parte, astăzi, este o modă venită din Occident. Suntem un stat secularizat. Biserica e despărţită de stat. Statul nu este interesat de biserică. Biserica n-are decât să se descurce singură. Franţa e demult secularizată. Oricum, totuşi, romano-catolicii au fost mai duri decât noi şi mai represivi,
