Să nu ne prefacem că am uitat. Să nu vopsim trecutul în roz. Să nu facem pe generoşii în cazuri care nu ne privesc.

Să nu ne prefacem că am uitat atmosfera de suspiciune din România pînă în 1989. Să ne amintim de sentimentul de ruşine şi de culpabilitate pe care l-am avut foarte mulţi dintre noi, fiindcă una spuneam şi alta gîndeam. Să nu uităm că aceia dintre noi care aveau curajul să protesteze împotriva regimului, mulţi dintre ei nişte necunoscuţi, au ajuns în închisori, în balamucuri sau au dispărut. Cum era cînd după ce spuneai cuiva ceva împotriva lui Ceauşescu, te întrebai dacă nu cumva era securist? Cît de plăcut era să te îndoieşti de prieteni, despre care alţii îţi şopteau că sunt informatori? (Şi uneori aveau dreptate.)

Să nu vopsim trecutul în roz, ca şi cum ar fi proprietatea noastră personală. Securiştii, ei în primul rînd, ne-au stresat, au încercat să ne intimideze, iar informatorii lor nu ne-au turnat "de bine", cum încearcă să o întoarcă azi din condei. În primul rînd ne-au turnat!

În aşa-numitul caz Carol Sebastian, dacă e adevărat că el le-a spus adio securiştilor înainte de căderea regimului, acesta e un act de curaj pe care nu şi l-au permis mulţi informatori. Nu scuză turnătoria, dar refuzul de a persista în această îndeletnicire înseamnă o încercare de a trăi o a doua viaţă. De astă dată. Ştiind că vei intra pe listele negre ale Securităţii, fiindcă ai rupt o relaţie care prin angajament, nu admitea demisia. Carol Sebastian nu poate fi cauţionat pentru trecutul său de informator decît de cei pe care i-a turnat. Demisia lui din relaţia cu Securitatea însă mie mi se pare admirabilă, cu atît mai mult cu cît n-a slăbit baza de mase a informatorilor Securităţii. Dacă după 1989 Carol Sebastian a ales să devină o instanţă morală intransigentă, probabil că s-a socotit îndreptăţit de ruptura lui cu Securitatea.