După ce-a evoluat vreme de şase ani în ritm de vals, Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securităţii pare că trebuie să se pregătească pentru ritmuri mai alerte. Avalanşa de solicitări venite din toate direcţiile - politicieni, ziarişti, profesori, sindicalişti - promite să se alimenteze din straturile mai puţin vizate până acum ale societăţii, punându-i pe membrii Colegiului în faţa unei misiuni aproape insurmontabile. Dacă cu un singur dosar ei au consumat, în plenul Colegiului, mai bine de 12 ore, stau şi mă întreb când vor reuşi - mergând în acelaşi ritm - să rezolve măcar o parte din cele peste 1000 de (presupuse) dosare de jurnalişti care le-au fost, practic, băgate pe gât, înaintea categoriilor care legal au prioritate. Probabil că guvernul şi parlamentul vor trebui să găsească soluţii: ori mărirea numărului de membri, ori crearea unor CNSAS-uri paralele, pe categorii sau prin implicarea în cercetare a unor categorii ale societăţii civile - bineînţeles, după ce acestea au fost, la rândul lor, puricate.

Lăsând gluma la o parte, să observăm însă câteva lucruri. În primul rând, tot mai pronunţata inadecvare a reglementărilor de funcţionare a Colegiului la varietatea de situaţii care apar şi nu sunt cuprinse în lege. Cea mai frecventă situaţie tinde să devină aceea a informatorilor cu acte în regulă, dar care n-au făcut poliţie politică! Sau a celor fără angajamente, dar care au turnat în draci! Marele paradox al Legii şi al punerii ei în practică îl reprezintă însă faptul că de pătimit ar avea toţi cei prinşi, într-un fel sau altul, în plasa Securităţii, cu excepţia... securiştilor! Aceştia nu au de dat socoteală, practic, în comparaţie cu ce păţesc cei de care s-au servit. Securiştii sunt consideraţi a-şi fi făcut datoria, în timp ce informatorii - indiferent de modul în care au devenit colaboratori-plătesc toate oalele sparte. Pe măsură ce plasa se strân