Daca ma gindesc bine, aceasta ordonare nu ma explica numai pe mine: ea explica o generatie, caracterizeaza o zona cronologica din care fac si eu parte, este o problema de antropologie. Ce as retine din acest tezaur care, in mod firesc, este haotic, o lada de vechituri? In anii de dupa razboi, cind familia mea trecea prin incercari grele, cind tata astepta sa fie "ridicat" (termenul era consacrat, arestarile politice constau in "ridicari" nocturne), un rol important in existenta noastra il avea o lada; un ladoi mare, greu, de lemn solid, cred ca era stejar, cu incheieturile ferecate in coltari de fier, inchis cu doua lacate sigure. Obiectul nu avea nici un nume, nu-i spuneam in nici un fel, dar credeam ca este "lada de zestre" a familiei. Multi ani am dormit pe aceasta lada, toti anii studentiei; nu ma deranja deloc duritatea suprafetei peste care o patura groasa inchipuia o saltea. Nu stiam ce contine, ce tezaur ascunde aceasta lada; ma gindeam, desigur, la acest "tezaur" misterios, dar adormeam atit de repede, incit nu aveam timp sa formulez macar o impresie. Bineinteles, am aflat intr-o zi ce era in lada; erau scrisori, multe fotografii si nu mai stiu ce acte ale unor proprietati din Basarabia, de unde, din Soroca, erau bunicii la care stateam; nu mai trebuie sa spun ca aceste "proprietati", o casa, o vie, o livada, s-au pierdut pentru totdeauna, ca le-a inghitit istoria. Bunica mea, o femeie cu foarte putina carte, devenise (fiind o cititoare pasionata si foarte inteligenta) un autodidact de o cultura si intelepciune care ma uluiau (raminind totusi foarte echilibrata si cu armonioasa viata sufleteasca). Spunea din cind in cind ca in lada aceea este tezaurul ei. Mic tezaur si totodata urias; stiam ca se refera la tezaur ca notiune spirituala, nu la avere. Nu stiu ce o fi devenit, cu timpul, "lada de zestre". Tezaurul s-a mai pierdut si el, impartit intre membrii fa