In urma cu aproape un an, pictorul septuagenar Aureliu Razvan Ionescu aducea, in galeria Bibliotecii Centrale Universitare, "Galateca", marturia "calatoriilor" sale recente - universul cartografiilor afective - intr-o expozitie personala de zile mari. O adevarata sarbatoare, perceputa de catre breasla, public si, deopotriva, de catre specialisti drept confirmare a consecventei sale in atitudine si in ganduri.
In peisajul artelor contemporane, pictura lui Razvan Ionescu are, de altfel, reputatia distinctiei tematice, aceea a unei teritoriu cu care se identifica, prin care se impune fara ostentatie, si caruia timpul nu i-a afectat prospetimea, dinamismul, eleganta compunerilor si rafinatul spectacol cromatic. Contemplativ exigent al melodiilor misterioase pe care le descopera in jocul formelor inspirate din "taramuri", "sigilii", a paginilor scrise, uitate de vreme (am amintit cateva din ciclurile sale de referinta), Razvan Ionescu refuza insa sa vorbeasca despre sine, ca pictor, motivand ca numai arta careia i-a consacrat decenii de cautari, rezolvari, poate sa dezvaluie energiile ce l-au animat in propriul demers. Incerc sa deschid o poarta spre inima laboratorului sau intim de creatie, intrebandu-l, pentru inceput, cum gandeste pregatirea unei expozitii, in ce fel isi structureaza tema ei si cat timp ii dedica.
"Expozitiile nu se fac programatic - nici ca tema si nici ca timp; se fac atunci cand vine momentul", imi raspunde. "Se intampla", continua pictorul, "ca demersul tau sa te conduca, mai devreme sau mai tarziu, la acest moment: acela de a te prezenta in public, pe simeze, de a expune rezultatul muncii tale.
In cazul meu, insa, si cu stilul meu de a picta, nu pot avea un randament mare si nici nu am in programul meu un calendar de expunere. Eu stiu ca trebuie sa pictez, si cand lucrarile se aduna pentru a fi expuse, iau aceasta decizie. @N
