Acesta e dansul la care ne-au invitat toate guvernarile de dupa ’89; adica un pas inainte si doi inapoi. Cel putin evenimentele petrecute in ultima saptamâna m-au turtit complet si nici n-am reusit sa-mi fac o imagine, macar aproximativa, asupra acestei actiuni, care are pretentia a se numi „in cautarea pacatelor uitate“. Aceasta actiune, evident extrem de necesara, a fost intârziata premeditat, suficient de mult incât unele „pacate“ sa devina „virtuti“, iar avangarda pacatosilor sa fie inlocuita cu pacatosi de categoria a doua si cu fraieri cazuti in curse, abil intinse. E adevarat ca multi care stiu tac, cum au facut totdeauna, iar cei ce nu stiu amplifica vinovatii si apeleaza la dosare, pe care si le-au procurat sau cumparat cu inteligenta si bani multi, pentru a le folosi in ascensiunea lor politica, care a devenit obsesia si preocuparea fundamentala a celor care nu sunt capabili de a face ceva mai bun. Mi-am dat seama ca lucrurile nu sunt chiar atât de simple, citind câteva aspecte legate de Germania. Thomas Mann, in preajma disparitiei totale a nazismului, tine o conferinta celebra, „Germania si germanii“, in care, printre altele, spune ca nu se poate vorbi de „germani buni“ si „germani rai“, si ca Germania, in totalitate, trebuie sa-si asume responsabilitatea in fata istoriei. Este imediat criticat in presa germana de o persoana care se va dovedi a fi fost un nazist notoriu.Autoritatile de ocupatie americane obliga civilii germani sa viziteze lagarele de concentrare, despre care afirmau ca n-au stiut nimic. Cât de dificil este sa stabilesti culpabilitatea sau colaborationismul am constatat cercetând cazul marelui dirijor Wilhem Furtwangler. Bine, dar crimele nazismului s-au indreptat cu precadere asupra altor popoare; pe când la noi, si nu numai, crimele s-au indreptat impotriva propriului popor. Au fost prea multe crime si atrocitati pentru a fi uitate; dar