Toata lumea ii stie in Simian pe ai lu' Ristea. Stau in Nisip, mahalaua Cernetiului, acolo unde vin din Strehaia in fiecare vara sa-si puna cortul. Cu puradeii pe lânga ei, bat ciocanele cât e ziua de lunga, subtiind, indreptând si indoind arama. Mesteresc cazane de tuica, desi, dupa numele mostenit, s-ar chema tigani caldarari. Dar cum galetile nu mai sunt o afacere buna cam de când au iesit pe piata plasticele usoare si ieftine, tiganii au ramas doar la cazane. „Deh, rumânu' o sa bea tuica toata viata, fara ea nu poate! Iar de cumparat, hai de capu' lui, nu-i da mâna tot timpul si nici nu e la fel de buna. S-o face hatuncea, sângurel, la cazanu' rachia, adica la cazan tâganesc“, zice capul familiei, sigur de viitorul afacerii sale. De la cort, la baraca Sunt caldarari din tata-n fiu. Ristea cel batrân a aflat meseria de la taica-sau, care a furat-o de la cel dinainte si tot asa. Iar la Simian au venit toti, pe rând, sa-si vânda marfa. „E vad bun“, apreciaza tiganul, atotstiutor, strângând in mâna o ureche de arama abia rasucita. „Oameni harnici, muncesc si au bani. Nu ma imbogatesc eu, dar nici nu mor de foame aci, la Cerneti“. Urmând traditia inaintasilor sai, tiganul si-a facut gospodarie frumoasa in Strehaia, unde sa-si culce tot neamul. De pe urma cazanelor, fireste, care intotdeauna au avut cautare printre românii setosi. Apoi Ristea si-a invatat si plozii mestesugul. Sa umble din casa in casa dupa arama veche, s-o ia si s-o topeasca. Iar cum se face vara, sa vina in Cerneti, la afacere. Multi ani au stat in cort - era singura casa stiuta de tigani si foarte comoda pentru indeletnicirea lor. Il asezau in mai, il ridicau in octombrie, când se intorceau acasa. Acolo dormeau, acolo mâncau, acolo faceau cazanele. Acum vreo sase - sapte ani, dupa ce i-a murit tiganca si a gasit-o pe Verdeana - vaduva si ea, si tot cu cinci copii pe cap - Ristea s-a hotarât sa ridic