Daca cineva mai crede ca locul in care traieste, undeva in lume, este "la fel cu oricare altul" (varianta profana, benigna, a cinicului "Unde mi-e bine, acolo e patria") asta inseamna, cu siguranta, ca n-a citit textele potrivite. Ca n-a citit, odata cu atatia mari condeieri ai exilului, pe dl. Titu Popescu din München, Germania. Spirit lucid in raportarea sa la lume, rafinat in exprimarea sa despre aceasta lume, dl. Titu Popescua convertit, fara dramatism scandalos, o experienta traumatizanta intr-o noua treapta de echilibru sufletesc, o absenta a spiritului intr-un adaos de reflexie. In prefata cartii ("Dupa zece ani"), referindu-se la cele doua jurnale de azilant pe care le-a editat, autorul precizeaza: "Prima parte este impregnata de lirism si nostalgie, cea de-a doua, de analiza si critica obiectiva".
Iar tema ambelor jurnale este, dupa cum insusi autorul o declara, "clarificarea raportului exilului cu tara". Iata in continuare o mostra de meditatie pe o tema care, de atata vreme si mai tuturor dintre noi, ne da atata bataie de cap: tinerea cuvantului la romani.
"Posta mi-a adus plicul a carui asteptare incepuse sa intre in numaratoarea inversa: prefata d-lui prof. Mircea Zaciu la albumul nostru despre Sibiu. Spun «nostru» si nu-l revendic in exclusivitate pentru ca textul meu este doar un element constitutiv, un rol la fel de important jucandu-l ilustratia evocatoare a unui Sibiu ancestral si permanent («utopic», zice dl profesor), pe care nu-l pot gandi totusi decat prin pasta groasa si adesea debordanta a experientei trecute. Textul domnului Zaciu este rezonant cu toata garnitura evocatoare a albumului nostru, intrand pe un drum direct in Sibiul cantat de noi, cu toate ca - mi-a marturisit in scrisoarea insotitoare - este trasat de chestiunile zgrunturoase ale existentei si l-a incropit inaintea unui zbor spre Clujul ce-l asteapta cu... procese,
