Iată-le, frumos aranjate, încopciate, numerotate şi completate, cele 29 de dosare care au luat drumul CNSAS după desecretizare. 29 plus 1, de fapt, pentru că cel al lui Dan Voiculescu a fost transferat în regim de urgenţă atunci când acesta a îndrăznit să se vadă vicepremier. Deci, toate aceste dosare existau undeva, acolo la SRI, puse laolaltă de o mână grijulie, după ce au fost colectate dintr-un fond pe care alte mâini grijulii l-au constituit din timp şi i-au aplicat ştampila „secret”. De ce „secret”? Pur şi simplu, probabil, pentru că era vorba despre persoane active politic a căror implicare într-o dezbatere publică ar fi putut stârni seisme de necontrolat.

Aşa că oamenii dlui Timofte au avut grijă ca acestea să nu facă parte din kilometrii de dosare ce i-au fost pasaţi lui Onişoru, pentru a le închide gura cârtitorilor din CNSAS şi au rămas la dispoziţia „organelor superioare”.

Multă lume s-a întrebat de ce fusese secretizat dosarul lui Dan Voiculescu, de pildă, unde nu se găsesc lucruri care să afecteze siguranţa naţională. Sau se întreabă de ce a fost secret dosarul Monei Muscă, unde era vorba despre studenţi străini. Răspunsul este simplu: pentru că era vorba despre Dan Voiculescu şi Mona Muscă, doi politicieni activi. Iar SRI-ul nu şi-a permis libertatea de a i se sparge în cap oalele cazurilor. A aşteptat, cuminte, semnalul de sus. Şi când i s-a dat, a dat drumul la dosare. Le-a desecretizat.

Or, semnalul pare a fi strâns legat de criza tot mai profundă dintre cei doi lideri ai Alianţei: Băsescu şi Tăriceanu. Cu lipsa de prejudecăţi ce-l caracterizează, preşedintele s-a arătat mai puţin sensibil la faptul că printre „pierderile colaterale” s-ar putea număra şi câţiva dintre susţinătorii săi (a demonstrat deja că se debarasează cu uşurinţă de orice susţinător care nu-i mai este de folos), mizând pe faptul că efectul major va fi în tabă