Ultimele doua tragedii petrecute in minele romanesti, cea de la Baia Noua, unde doi ortaci au fost ingropati de vii in subteran, si cea de la Lupeni, cu alti trei intoxicati cu monoxid de carbon, a readus in actualitate o problema inca nerezolvata de statul roman. Industria miniera ramane cea mai neperformanta ramura a economiei, in ciuda faptului ca in acest domeniu au fost pompate cele mai mari fonduri de la buget, aproximativ 6 miliarde de dolari din '90 pana astazi. Este din ce in ce mai clar ca, desi Guvernul permite societatilor miniere sa cheltuiasca anual sute de miliarde de lei pe materiale necesare in subteran, acolo continua sa ticaie o bomba cu ceas, ce se amorseaza aproape periodic. Si care va perpetua noi accidente, in mod obiectiv, fara a fi programata. Pentru ca sectorul minier a fost si ramane primitiv. Costul unor investitii care sa schimbe radical situatia s-a dovedit la fel de enorm pe cat este de inutil, dat fiind faptul ca de la inceput dezvoltarea accelerata a acestei industrii n-a avut la baza calcule de profitabilitate. Zacamintele exploatate erau sarace, conditiile geominiere in care au fost amplasate erau dificile, iar tehnologiile folosite aveau randamente reduse. Cu alte cuvinte, totul arata ca mineritul din Romania trebuia sa dispara incet-incet. Imediat dupa '90, partidul domnului Iliescu nu a vrut sa faca nimic. Doar a speculat, ca in '29, mentalitatea minerilor, transformandu-i din clasa sociala in batalioane de soc. Apoi a venit Guvernul Ciorbea, cel care a reusit disponibilizarea a 75.000 de persoane din industria miniera si prospectiuni geologice. Apoi totul aproape ca s-a oprit din nou cand Guvernul Nastase s-a instalat dupa alegerile din toamna anului 2000. Pentru acesta, restructurarea a insemnat reducerea pierderilor din exploatare, lucru ce s-a transpus in realitate prin asa-numita diminuare a consumurilor specifice de materi