Mitocanii in voiaj sunt nostalgici. Hrana din avion si cea din hotel sunt in permanenta puse in relatie cu cea de la mama acasa. Cand mananca un sanvis cu somon, acest tip de calator povesteste despre micii de la Cocosatu. Whiskey-ul ii aduce aminte de o palinca din Ardeal, mult mai tare si mai buna. Acum cativa ani m-am intalnit prima oara cu el. Ba chiar, impresionat de experienta, am scris despre asta ca sa le atrag atentia colegilor lui intru mitocanie ca au fost deconspirati. Degeaba: mitocanul roman continua sa calatoreasca si sa-si faca de rusine tara, colegii de taxi sau de-a dreptul specia (am intalnit un mitocan care speria veveritele in Central Park, NY). Iata cateva fragmente de portret robot al mitocanului la drum, in care n-am mare lucru de schimbat nici acum:

S-o luam de la inceput (ala de mi-l amintesc eu): inca din anii ’70, tara noastra a stat in fruntea productiei de mitocani de voiaj. De fapt, daca nu-i socotim pe emigranti, mitocanii formau o parte importanta a calatorilor romani in tari straine. De fapt, aceasta calitate era chiar necesara pentru eliberarea pasaportului: securistii stiau si ei ca mitocanul n-are sa uite sa se intoarca tocmai in tara in care i se creasera toate conditiile. Dovada si varietatea speciilor, de la directorii de fabrica decisi sa se intoarca acasa nu numai cu sapunul, ci si cu prosoapele si halatul din camera de hotel si pana la muncitorii trimisi in Libia sau Irak, osteniti dupa caratul atator damigene la cei care ii pusesera pe lista. Astfel, mitocanii nostri au strabatut continente, mari si oceane, intrand in vorba (sau mai exact, in semne) cu mitocanii lor.

Mitocanul nu poate calatori singur. El trebuie sa-si consume cumva sentimentele cu glas tare si, pentru ca e rusine sa vorbeasca singur, il va lua pe calatorul de langa el drept partener de conversatie (cu avantajul ca, in timpul mesei, acest