Sunt unii copii de la ţară pentru care a merge la şcoală şi a învăţa presupun un efort în faţa căruia copiii " computierişti" ai oraşelor ar "claca". Sunt copii pentru care şcoala la care merg este la 5-6 km. Este un fel de imagine onirică a Occidentului.
Cristina Pogăcean are 15 ani, locuieşte la Nima Râciului şi tocmai şi-a susţinut examenul de capacitate. Distanţa dintre casa ei şi şcoala de la Sânmărtinul de Câmpie este de aproximativ 6 km. Patru ani, zilnic, Cristina a trecut dealul spre Sânmărtin, pe un traseu ce începe în faţa casei printr-un drum de tractor nepietruit, se continuă ascendent printre arături, păşuni sau câmpuri cultivate cu grâu sau porumb- depinde de anotimp- ajunge şi după curbe largi pe o culme de deal la liziera unei păduri- " Pădurea Nimii". De aici ea trebuia să părăsească drumul forestier şi să o "taie" prin pădure pe o cărare, iar atunci când ajungea la capătul celălalt al pădurii reuşea să vadă, în sfârşit, Sânmărtinul, a adevărat, panoramic, de sus. De aici, cărarea coboară în serpentine scurte spre sat. Calea ce duce prin pădure este o scurtătură. Dacă Cristina ar continua să urmeze drumul de ţară timpul necesar pentru a ajunge la şcoală s-ar dubla. În plus, locul unde drumul de pământ atinge asfaltul este departe de şcoală.
Anotimpurile
Vara drumul poate fi plăcut, spune Cristina, "Dacă nu aş fi ajuns la Sânmărtin transpirată şi plină de praf. Noroc că am avut o colegă unde mă schimbam".
Primăvara sau toamna, cizmele de cauciuc sunt un accesoriu indispensabil, ca şi pelerina de ploaie. Fata îşi ducea pantofi în ghiozdan, alături de cărţi şi caiete, iar la asflat îşi schimba cizmele cu pantofii.
Iarna, drumul nu era deschis, şi uneori zăpada trecea de genunchi. Cristina.spune: "S-a întâmplat de mai multe ori ca tata sau fratele meu să vină şi să-mi " taie" cărare, pe o distanţă mai mică".
Fata s
