Până la intervenţia primelor zvonuri legate de o presupusă colaborare a sa cu Securitatea – ce păreau mai degrabă bârfe răuvoitoare – Mona Muscă se afla în posesia unui capital de credibilitate de care nu au beneficiat mulţi politicieni români. Şi când s-a aflat în Opoziţie, şi la Putere, Mona Muscă a avut calitatea de a inspira încredere, de a-i convinge pe oameni că lucrează în interesul şi spre binele lor şi, mai ales, că nu este dispusă să facă compromisuri. Şi nu am nici un motiv să nu cred că toate aceste lucruri erau reale, că intenţiile sale nu au fost vreodată altele şi că între imaginea afişată şi convingerile intime nu au existat diferenţe notabile.
O uşoară dezamăgire am încercat în perioada în care domnia sa s-a aflat la cârma Culturii şi când lipsa de experienţă administrativă a părut că-şi spune cuvântul, proiectele sale nebeneficiind de acoperirea necesară.
A plecat de acolo într-un puseu de demnitate, nefiind de acord cu lipsa de consecvenţă a şefului său de partid, a cărui demisie a considerat-o o datorie de onoare. Traseul său politic ulterior s-a plasat pe orbita unei disidenţe consecvente, în aria de gravitaţie a autorităţii prezidenţiale. Mona Muscă este şi unul dintre promotorii proiectului Legii lustraţiei, în care mulţi români şi-au pus speranţa unui curs politic desprins de servituţile unui trecut nebulos şi contraproductiv, în condiţiile unui climat democratic tot mai acordat la rigorile europene. Aceste lucruri mi-au părut, uneori, prea frumoase pentru a fi adevărate. Cu scepticismul gazetarului care a văzut multe şi a şi trăit o sumedenie de dezamăgiri, am avut o umbră de bănuială pe care deloc întâmplătoarea aluzie a lui Mircea Dinescu, scăpată într-un ziar în care avea rubrică, neurmată de un protest hotărât, mi-a alimentat-o. Mărturisesc că de atunci m-am aşteptat, în fiecare moment, la scadenţa care a distrus, pe rând, f