Cine a spus, oare, ca istoria popoarelor care indura despotismul nu e decât „o colectie de anecdote“? A, da, Chamfort, cel care in timpul lui Robespierre s-a sinucis ca sa scape de urmarire. A trebuit, din nenorocire, sa adauge si moartea lui la sirul lung, sinistru, al „anecdotelor“. Citesc o carte pe care am aruncat-o pâna acum de vreo zece ori, hotarât sa o dau inapoi celui care mi-a imprumutat-o. Si tot de atâtea ori am reluat-o, invingându-mi dezgustul prin curiozitate. Cartea se cheama „Confesiunile Verei Davâdova, iubita lui Stalin“. Vera Davâdova a fost, cum aflu de pe coperta, o artista celebra, prim-solista la „Bolshoi Teatr“, si a stat lânga Stalin douazeci de ani, pâna la moartea lui, trecând si prin paturile multora din „vitele“ (expresia ii apartine celei care se confeseaza) din preajma „gruzinului cracanat si mustacios“ (o citez tot pe ea). Da, sigur, e corecta intrebarea: „Pe cine mai intereseaza Stalin azi in România?“ A trecut mai bine de o jumatate de veac de când Hrusciov i-a denuntat crimele. A-l socoti pe Stalin „un monstru“ a devenit un cliseu. Si recunosc ca ma plictisisem sa aud acest cliseu. Ce mai puteam sa aflu? Ca dictaturile terorizeaza cu ajutorul celor terorizati? Ca despotii se servesc de unelte pe care, apoi, le transforma in victime? Toate astea le stiam si din ultima jumatate de veac de la noi. Si totusi, aceste „confesiuni“ ma conving de ceva. Ca o istorie halucinanta nu poate fi imaginata. N-au fost „noutati“ pentru mine lichelismul lui Hrusciov, moartea suspecta a lui Kirov, ferocitatea proceselor lui Zinoviev, Kamenev si Buharin, ori dubiile legate de cine a scris, de fapt, „Pe Donul linistit“ (Solohov sau un gardist alb, in ranita caruia Solohov ar fi gasit manuscrisul?). Dar nu-mi imaginam multe. Cum ar fi, de pilda, ca un sef al NKVD-ului (Iagoda), innebunit de pofta de a se culca si el cu amanta lui Stalin, a fost in stare