Declansata in cel mai pur stil romanesc - stilul harababurii marcate de isteria heirupista - asa-zisa deconspirare a Securitatii sufera, printre altele, si de absenta unei explicari prealabile a mecanismelor de lucru ale fostei Politii Politice. Viata omului simplu era afectata de activitatea Securitatii nu direct, ci prin intermediul Autoritatilor: conducerile organizatiilor de partid, conducerile institutiilor, procurorii si judecatorii.
E drept, in etapa sa de stalinism crancen, Securitatea era atotputernica. Delatiunea unui vecin, a unui coleg de serviciu - informator sau nu - te putea trimite la puscarie sau la Canal. In ultimii ani ai lui Dej, dar mai ales in anii Ceausescu, sub motivul controlului de partid, Securitatea n-a mai putut face ce vrea. Restrangandu-si activitatea la cea strict informativa, ea facea note pe care le inainta Autoritatilor. De Autoritati depindea daca dosarele facute de Securitate se transformau in decizii impotriva unor cetateni.
Ca redactor-sef al Suplimentului literar-artistic al Scinteii tineretului, m-am confruntat cu momente in care responsabilul de sector de la Securitate venea oficial pentru a-mi atrage atentia ca un redactor sau un colaborator ar pune la cale fapte suspecte. De fiecare data, cunoscandu-mi bine redactorii si colaboratorii, nu luam in serios avertismentele.
Nu eram singurul care proceda asa. Multi conducatori de institutii, dar si multi sefi pe linie de partid nu dadeau curs avertismentelor venite de la ofiteri. Sunt sigur ca Ion Iliescu era unul dintre acestia. Explicatia acestui comportament e simpla. Multi dintre cei care lucrau in sistem stiau ca avertismentele Securitatii urmau unor actiuni de mantuiala sau exprimau nevoia oricarei Politii Politice de a exagera pericolul pentru a-si justifica existenta.
O astfel de realitate putin cunoscuta celor care n-au trait vremurile regimului C
