Ma-ntorc in Romania, plai de dor, dupa mai bine de patru luni de viata normala. Chiar inainte de a pasi pe binecuvantatul ei pamant ii simt din plin aura: cateva ore bune de stat in vama, intr-un sir nesfarsit de masini. Un ins cu vesta reflectorizanta si burta imi ia 5 RON pentru dezinfectie. E paradoxal, dar platesc. Vine si dezinfectia: masinile trec pe sub un fel de aspersor cu firave jeturi de nu stiu ce substanta. Sub efectul ei, zambetul meu de european mi se sterge, incet, de pe fata. Uit, incetul cu incetul, ce-nseamna viata fara stres, uit si fabuloasele sosele maghiare pe care tocmai am zburat.
Scap din vama si ma-ndrept ca un melc spre casa. Deva, Sibiu, Valea Oltului. Peisajul e maret, ce sa zic, avem o tara frumoasa, pacat ca... Mare pacat ca Valea Oltului, de pilda, e complet nemarcata rutier. In sirul de curbe, nu stii care-i banda ta. De altfel, marcajele sunt, pe drumurile noastre, demne de fiii natiunii, Tristan Tzara si Eugen Ionescu: dadaiste si absurde. Nu poti depasi pe teren plat, cat vezi cu ochii, in schimb, daca te iei dupa liniile intrerupte, poti depasi in curbe, pe poduri, spre culmea dealurilor, de mai mare dragul. Pe autostrada Bucuresti-Pitesti am crezut ca avem in fine noroc, dar bucuria noastra n-a durat decat vreo 30 de kilometri. Ultima parte am facut-o cu 40 pe ora, ca sa intram intr-un Bucuresti neluminat aproape la noua noaptea, ca-n vremurile bune. Cam mizerabilist, nu-i asa? Nimic, insa, fata de ceea ce avea sa urmeze dupa sosirea in Capitala. Nici nu despachetasem, in minusculul nostru apartament, cand am avut proasta inspiratie sa-mi ascult mesajele de pe robot. O voce suava de fata mi-a urat, in numele natiunii, bun-sosit: asemenea injuraturi, asemenea revarsare dementa si capie de ura n-am intalnit in viata mea, in care-am auzit si vazut totusi multe. Singurul cuvant citabil din mesajul tinerei (cine-o fi fost) era
