Deconspirarea si capcanele fostei Securitati. Osandirea informatorilor si nu a ofiterilor si a conducatorilor politici ai Securitatii este, intr-un fel, o victorie postuma a fostei politii politice. Cum am ajuns sa-i executam in piata publica doar pe complici, dar sa-i uitam pe criminali?

Fara o condamnare oficiala a comunismului romanesc pentru crime impotriva umanitatii si a Securitatii ca instrument de represiune, probabil multi concetateni privesc Securitatea ca pe o institutie legala a statului comunist, poate chiar patriotica, intrucat apara tara de dusmanii din interior si din exterior ce urmareau slabirea si dezmembrarea ei.

Potrivit unui sondaj dat ieri publicitatii de BCS, activitatea Securitatii de dinainte de ‘89 a fost punctata cu note de 8, 9 si 10 de 38,1a din populatie, fiind mai bine cotata decat cea a SRI.

Daca, in opinia acestora, securistul si-a facut datoria ca oricare alt functionar, colaboratorul a incalcat legile morale, tradandu-si prietenul, colegul, fratele si fiind, in consecinta, mai usor de aruncat in groapa cu lei.

Probabil nu intamplator dezbaterea publica pe tema deconspirarii a fost orientata inca de la inceputul anilor ‘90 spre colaboratori, si nu spre securisti, iar intarzierea deschiderii dosarelor a infierbantat asteptarea privind identitatea acestora.

O dovada a acestui rationament vicios este reactia entuziasta a mass-mediei la aflarea vestii ca Dan Voiculescu a fost delator, ca si cum a fi fost ofiter nu era la fel de grav. Chiar seful conservatorilor a facut, in celebra conferinta de presa televizata, diferenta salvatoare in opinia sa, sugerand ca a fost numai cadru superior.

Si in virtutea aceleiasi logici strambe, fostul presedinte Ion Iliescu scapa neatins din dosariada, pentru ca, in calitate de sef al Securitatii ca prim-secretar al judetelor Iasi si