Domnul Cristian Tudor Popescu se arata ingrozit intr-un editorial de declaratia mea ca dosarul Monei Musca nu e „asa de condamnabil“ si cariera sa isi poate reveni. Ba chiar se intelege de acolo ca domnul Popescu nu ma mai considera destept si echilibrat, cum o facea pina acum.
Nu stiu cum e cu desteptaciunea, dar imi propun sa il conving aici ca declaratia respectiva se datora tocmai echilibrului.
Editorialistul de la „Gandul“ nu e singurul care m-a tras de urechi. Colegi si prieteni mi-au spus ca m-am pripit, m-am gasit eu sa dau singura declaratie pozitiva in doua pagini de demascare. Declaratia trebuie vazuta si in contextul atmosferei irespirabile din presa, am avut impresia vreo doua zile ca asist la un fel de cupa a presei la aruncat cu pietre.
Prin anii ’50, tovarasii care nu erau destul de duri cu dusmanul de clasa erau demascati ca impaciuitoristi. Impaciuitoristi erau si cei care dupa cinci minute de aplauze se opreau primii. Impaciuitorismul era un pericol si trebuia combatut.
Nu zic ca e acelasi lucru, nu vreau sa compar incomparabilul, dar, subiectiv vorbind, am avut in aceste zile senzatia ca sint acuzat de impaciuitorism.
Am scris multe articole despre dosarele Securitatii. Mai ales in vremea cind Adrian Nastase, aceasta noua victima a sistemului, spunea ca cei de la CNSAS ling dosare. Eram convins atunci si sint si acum ca trebuie sa scapam de povara asta care ne bintuie.
Atunci eram putini, guvernul Nastase si priboii sai erau la putere. Ma bucur ca am ajuns majoritari, cel putin in spatiul public. Si tocmai acum nu mai sint pe linie.
Problema mea este ca nu pot sa ridic piatra automat, ca vreau sa pun un context moral intre jegul din dosare si realitatea de astazi. Si nu pentru ca Mona Musca nu a gresit.
Cred in explicatia oferita de domnul Popescu cum ca a
