Unul dintre efectele perverse ale ‘legii Ticu’ - observat cu greu şi abia într-un târziu - este acela că urmările cele mai reduse aceasta le-a avut asupra subiectului propriu-zis: ofiţerii de securitate care au făcut - ca sarcină de serviciu - poliţie politică! De mai bine de şase ani asistăm la o succesiune de deconspirări spectaculoase a unor personalităţi ale vieţii politice care în tinereţe au semnat angajamente cu Securitatea, căreia i-au furnizat informaţii din domeniile şi mediile lor de activitate. Unii dintre ei au fost acuzaţi de ‘poliţie politică’ - deşi nu aveau nici calitatea şi nici posibilităţile de a întreprinde acţiuni cu urmări directe asupra subiecţilor informărilor. Pentru că poliţia politică a fost executată de cei mandataţi cu o astfel de atribuţie - agenţii ‘legali’, descoperiţi ai Securităţii. Or, constatăm că atât legea cât şi punerea în practică a acesteia, i-a afectat în cea mai mică măsură pe „poliţiştii politici”.

S-a publicat, la un moment dat, o listă, din care mai mult de jumătate erau trecuţi pe celălalt tărâm, şi cu asta-basta. N-am asistat până acum la nici un „proces” real al securiştilor. Cu atât mai puţin al Securităţii, ca instituţie de represiune aflată programatic dincolo de lege. O bună parte din vină revine Legii CNSAS, care s-a născut cu dificultate şi cu handicapuri grave care o împiedică să funcţioneze aşa cum ar fi nevoie. Acest lucru a fost posibil cu concursul direct al întregii clase politice, care a boicotat-o discret şi a lipsit-o de instrumentele care să o facă viabilă.

Ceea ce ar fi trebuit să constituie - după un model exersat cu succes de naţiuni care, trecând prin aceeaşi experienţă, au avut suficientă înţelepciune de a-i vedea cu luciditate rosturile profunde - for de cercetare şi un ghid de lucru util pentru ca erori istorice tragice să nu se mai poată repeta, a devenit un simplu instrument de man