Nu te plânge ca esti strivit daca te-ai facut vierme. Kant Problema stabilirii culpabilitatii unui individ si a masurii gravitatii sale nu e totdeauna un lucru simplu. E suficient uneori sa schimbi unghiul din care ai privit problema prima data sau o pledoarie dibace a celui incriminat ca sa-ti modifici opinia initiala. De aceea e aproape imposibil ca o culpabilizare, facuta publica, sa se bucure de o adeziune unanima. Este si cazul recentelor, sa le zicem, deconspirari, care au generat o adevarata isterie, abil dezorganizata incât necesitatea normala, legitima de a afla niste adevaruri sa fie prezentata drept o vânatoare de vrajitoare. Se demonstreaza astfel, involuntar, ca exista multi care au multe de ascuns; acordarea prioritatii colaboratorilor in locul securistilor vine in sprijinul acestei afirmatii. Argumentarea, partial acceptabila, ca securistii isi faceau meseria (desi depinde cum si ce fel de meserie), pe când colaboratorii erau din afara, anonimi, de care nu stiai ca trebuie sa te feresti si care aveau, uneori, posibilitati de a refuza, nu este satisfacatoare; ne face doar sa ne amintim de cuvintele lui Seneca: „Putini oameni sunt inlantuiti de sclavie; multi se pun ei singuri in lanturi“. Iar tupeul unor banuibili certi ne aminteste de cuvintele spuse acum doua milenii de Syrus: „Cine isi pierde onoarea nu mai are ce pierde“. Toate acestea mi-au amintit de cazul marelui dirijor german Wilhelm Furtwängler, singurul mare muzician care n-a parasit Germania nazista. Ba mai mult, a fost numit in 1933 director al Operei din Berlin. Dat afara de Hitler fiindca a dirijat o opera apartinând unui compozitor neagreat de dictator, dupa un timp, i s-a dat conducerea unei alte mari orchestre. Dar, dupa terminarea razboiului, nici un mare teatru muzical nu i-a propus vreun contract, macar partial. Comunitatea muzicala l-a exclus sub acuzatia de colaborationism; asta,