Una dintre amintirile mele cele mai pregnante din timpul pe care l-am petrecut ca student al Facultatii de filologie a Universitatii Bucuresti, in a doua jumatate a anilor ’80, este avertismentul, repetat pe tonuri variate, dar intotdeauna ferme, de multi dintre profesorii nostri (e drept, nu dintre cei inteligenti) ca nu sintem acolo pentru a deveni scriitori. Un asemenea tratament era perfect logic intr-un stat care-si dadea drept principala misiune limitarea continua si controlul riguros al accesului la spatiul public.
Or, asa cum, datorita succesului coplesitor al politicilor de nationalizare, proprietarii de ateliere de ceaprazarie devenisera relicvele eroice ale liberei intreprinderi, si scriitorii ajunsesera sa aiba aura unor ultimi mohicani ai libertatii de exprimare.
in ceea ce priveste trecutul, sintem lamuriti. Este, insa, uluitor ca astazi, in conditiile unei societati teoretic libere, Universitatea se dovedeste o mama la fel de vitrega pentru cei ce ar dori sa deprinda arta cuvintului. S-ar putea sustine ca aparitia unor cursuri de scriere creatoare in citeva dintre universitatile romanesti, la Brasov, unde exista un masterat cu o dominanta de acest gen, la Bucuresti, la Cluj, pare sa contrazica afirmatia de mai sus. in opinia mea, insa, statutul institutional incert al acestei forme de educatie artistica, vazuta, mai degraba, ca experiment sau ca excentricitate, arata ca atitudinea universitatii fata de cariera scriitoriceasca nu s-a modificat in esenta.
De unde rezulta, as putea fi intrebat, ca statutul scrierii creatoare in curricula este unul incert, tolerat cu superioritate si aroganta, iar nu intemeiat pe o legitimitate autoevidenta? Foarte simplu, voi raspunde, din aceea ca profesorilor care predau aceasta materie nu li se iau in considerare realizarile literare nici in calculul indeplinirii indatoririlor de „cer
