Scriam cu citeva saptamini in urma despre veacul de ipocrizie in care tocmai am intrat. Ca ipocrizia nu ne apartine doar noua, romanilor, ci e o trasatura a intregii specii umane - indeosebi a acelei parti care s-a trezit la virf, cu puterea in mina si de unde clameaza ca toti oamenii au aceleasi drepturi. Lucru neadevarat, evident, potrivit fabulei lui Alexandrescu, cea cu ciinii si cateii.
Intre timp, lucrurile s-au precipitat, iar densitatea ipocriziei pare sa se fi concentrat in vremea noastra, de parca lumea - sau cei care o conduc - ar vrea sa se asigure ca nivelul mediu in secolul nostru va fi peste un anumit prag. Macar atita realizare sa avem, daca relansarea economica - cea reala, cu efecte benefice pentru bugetele familiilor obisnuite - continua sa se lasa asteptata. Unii n-au mai asteptat revirimentul economic si au plecat sa-l caute in tari demult relansate.
Spre deosebire de cei ramasi acasa, romanii care au ales pribegia au pierdut marele spectacol care a stirnit patimi, a deschis rani ascunse ori demult uitate si a inversunat oamenii unii impotriva altora, asa cum s-a intimplat in primii ani ai regimului comunist. Dosariada a devenit boala sezonului. E o afectiune contagioasa, pentru ca microbul curiozitatii se transmite rapid. Si nu are leac, pentru ca nu stim - sau nu incape - iertare. Oricine poate intreba despre sine - dar si despre altii - la Colegiul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii si se vede treaba ca multa lume a decis sa dezgroape trecutul. Mortii cu mortii, dar mai ales cu viii.
N-a mai trebuit mult pentru ca toata cruciada dusa impotriva inca-nu-se-stie-cui sa cada in derizoriu, sa darime imagini de oameni care se bucurau pina de curind de respectul multora, sa umple cu noroi, sa-i faca pe cei de la CNSAS sa se bilbiie, sa-i determine chiar pe guvernanti sa schimbe legea - si toate acestea pe
