M-am autodenunţat, cred, din timp, înainte şi după â89, ca tînăr antifascist blocat în bolşevism între â46 şi â56, ca om de stînga (niciodată membru de partid) dezgustat de practica edificării socialismului, ca membru singuratic al unui partid fantasmagoric, inventat de mine, inspirat de dublul dostoievskian, aşa-numitul CAC (al comuniştilor anticomunişti), avînd ca imn Les feuilles mortes de Prévert.
M-am căit cît a fost necesar - după sfatul lui Faulkner - prin nuvelele mele care dau seamă de această evoluţie semiseculară, bine primite de critici şi cititori ce-ar putea să-mi fie nepoţi, dar şi foarte nostim contestate - "Cosaşu scrie vesel despre porcăriile sale". Am liniştea recunoaşterii unui stil.
Am făcut această introducere - cam prea "corect politică", după gustul meu - numai pentru a satisface una din legile severe ale fitzgeraldismului însuşită de cînd am citit Marele Gatsby: "Nu ai voie să judeci o situaţie decît dacă ai o bază morală în problemă". Nu cred că sînt un închipuit cînd mi-o acord într-o discuţie despre acest caz Carol Sebastian care, pentru mine, constituie cel mai interesant eveniment intelectual din ultimii ani: autodenunţul său este prima defecţiune a unei vedete din rîndurile tinerei şi neprihănitei elite anticomuniste, a cărei evoluţie am urmărit-o cu consistente momente de simpatie şi antipatie.
Nu desecretizez (ultima eleganţă a vocabularului nostru...) vreo taină, dacă recunosc că într-un top al preferinţelor mele (da, e secret...), printre aceşti inflexibili şi impetuoşi "oameni de dreapta", nu l-am pus niciodată pe dl Carol Sebastian. Fără se ne fi cunoscut vreodată, l-am citit deseori, l-am văzut, l-am ascultat agasîndu-mă crescînd, nicicum însă pînă la a-l dispreţui. Ca teleast, vorbea prea mult, nu modera nimic, ci combătea din plin, năvălea peste interlocutor, se autoriza competent şi invulnerabil, i
