Într-o după-amiază de început de toamnă, prin 1975-1976, îndemnat de un coleg din redacţia Magazin istoric, m-am dus să o cunosc pe Alexandrina Ecaterina Woroniecki. Fusese a doua soţie a lui Take Ionescu, aceea care veghease ultimele zile ale ,marelui european" (aşa-l numise Georges Clemenceau), săvârşit din viaţă la 21 iunie 1922, departe de ţară. Locuia acum în vila ei albă, cu desen roman, de la întretăierea Şoselei Kiseleff cu strada arh. Ion Mincu.
Îşi ducea bătrâneţele la demisolul clădirii, acceptată acolo ca un mare hatâr (,Aici erau oficiile şi ţineam servitorii", mi-a precizat ea amuzată), clădirea fiind rechiziţionată pentru o secţie a Muzeului Republican de Artă. O bătrânică firavă, plină de nerv, vioaie, veselindu-se de mizeriile (multe) ale traiului zilnic. Când am vizitat-o era bandajată la un ochi şi la o mână. Gemea când se deplasa. ,Am căzut de-acolo", mi-a arătat fereastra de la nivelul străzii. ,M-am suit, de pe un scaun, pe calorifer, să citesc la mai multă lumină, că becul de aici e cam chior şi am căzut."
Nu mai ţin minte despre ce am discutat. Eram nu doar emoţionat, ci şi un prostuţ contrariat de ciudate trăiri. Mi-era, mai ales milă, de bătrânica aceea, care se amuza povestindu-mi cum şi-a ridicat vila după nu ştiu care vilă romană văzută pe nişte dealuri în Italia. ,Am vrut să fie a mea, că Take avea casa lui în altă parte, pe strada Atena. Şi uite unde m-au izgonit." Era resemnată, demnă şi, mai ales, cu un umor plin de vitalitate, surprinzător când mă gândeam prin câte trecuse. Mi-a repetat de câteva ori că nu au reuşit s-o umilească încercările care-i fusese date.
Un pat, o măsuţă sub fereastră, câteva scaune, o altă măsuţă într-un colţ, cu un primus, ceşti fine, de porţelan albastru, şi, deasupra patului, o etajeră cu câteva cărţi şi un album cu fotografii. De-acolo a luat un volumaş, legat în pie
