Uriaşa dezamăgire provocată de reacţia Monei Muscă după apariţia angajamentului ei la Securitate e un semnal la care ar trebui să mediteze toate persoanele publice din România. Popularitatea, oricît ar fi de mare, nu ajută la nimic, cînd e construită pe minciună.
S-a tot spus, zilele astea, că, dacă Mona Muscă şi-ar fi pus cenuşă în cap, măcar în ultima clipă, şi-ar mai fi păstrat ceva din capitalul cîştigat de l5 ani încoace. Mă îndoiesc. Şi-ar fi contabilizat, poate, mai multe simpatii decît cele cu care a rămas din partea celor care o absolvă de cele făcute în trecut, de dragul a ceea ce a fost pînă mai acum cîteva zile. Orgolioasa Mona a jucat cartea negării pînă la capăt, în pofida evidenţelor, fiindcă ştia că pentru ea nu mai era loc de întoarcere. Personajul de o totală verticalitate pe care şi l-a construit sclipitor într-o carieră politică începută de la identificarea deloc politică "fata aia frumoasă de la PAC", a obligat-o să nu-şi ofere portiţa de scăpare pentru cei slabi. Sau recunoaşterea fără eschive a greşelii, de care nu sînt în stare decît cei extraordinar de puternici.
Mona Muscă e o persoană puternică, dar nu personalitatea "providenţială" în pielea căreia se străduia să intre, cu o graţie, să recunoaştem, remarcabilă. Marile ei atuuri de pînă acum cîteva zile erau că mergea pînă la capăt, că era capabilă să se devoteze necondiţionat unei idei şi că nu-i trădează pe cei în care crede. Cu exact aceleaşi însuşiri a aceptat să devină "Dana" în tinereţea ei universitară.
Dacă la căderea regimului Ceauşescu Mona Muscă ar fi fost un om cu adevărat tare pe convingerile sale, ar fi ajuns, probabil, politician marcant în PRM după o eventuală escală în FSN-ul anilor '90. Acesta e, dacă vreţi, paradoxul Merce, fost ofiţer superior de Securitate, care e membru în Parlament, fără să-l doară capul, în timp ce foştilor i
