"Adevărul nu se confundă întotdeauna cu dreptatea." Aşa ne anunţă pagina 2 din această revistă şi, mă credeţi sau nu, acum cîţiva ani am auzit replica asta în tren, într-un fel de glumă intelectuală. M-aş fi aşteptat ca deschiderea dosarelor să ne aducă măcar adevărul, iar cu dreptatea ne descurcam noi cumva. Acum, constat că ne aduce jumătăţi de adevăr şi nedreptăţi flagrante.
Trebuie să folosim dosarele Securităţii, să vedem cine şi ce a greşit. Trebuie să avem criterii şi să atribuim culpe morale în funcţie de ce a făcut fiecare. Dar, deocamdată, dosarele ne folosesc pe noi. Zilele astea asistăm la spectacolul unei societăţi isterizate de amoralitate, care îşi descoperă latrina. Şi care zice că face curăţenie deşertînd latrina în mijlocul sufrageriei.
Constat cu surpriză cîte resurse de indignare avem. O indignare direcţionată şi uitucă. Havel zicea că sîntem cu toţii vinovaţi. Ne enervăm cînd auzim asta, dar el nu a spus că sîntem cu toţii egal de vinovaţi. Se referea la tăcere, la acceptare, la supunere. Este uimitor pentru mine că un popor cu atît de puţini eroi atunci, devine zilele astea un popor de intransigenţi feroce, cel puţin prin reprezentanţii săi în spaţiul public. Nu vorbesc de comunismul timpuriu, de partizanii din munţi şi de prizonierii de la canal. Vorbesc de generaţiile mature din anii â70-â80. Cîţi disidenţi am avut? E întîmplător că un fost poet de curte e al treilea om politic al ţării? Cam asta e reforma noastră morală: un poet care dădea interviuri în presa străină contra lui Ceaşescu este ponegrit de poetul lui Ceauşescu, iar presa reflectă chestia asta profesionist şi echidistant, fără context. Sîntem un popor fără context.
L-am apărat pe Carol Sebastian spunînd că fiecare om are dreptul de a nu fi erou. Cîţi aţi fost eroi? Un popor de neeroi prin excelenţă găseşte acum infinite resurse de indignare împotriva ce
