În astfel de cazuri, vina comună a celor surprinşi într-o astfel de postură ingrată este că au tăcut pînă acum. Carol Sebastian, Mona Muscă sau Günther Grass, cu toate diferenţele dintre ei (nu foarte mari, din perspectiva preţuirii de care s-a bucurat fiecare) şi cu toate diferenţele între Securitate şi SS (nici ele foarte mari, la drept vorbind), sînt apropiaţi de acest mic detaliu: nu faptul în sine este stupefiant, ci că niciodată pînă acum nu au găsit un prilej pentru o despovărătoare mărturisire.

Rămînem la cazul românesc al Securităţii. Şi aici, cum deschizi paragraful, te loveşti de cea mai mare şmecherie ce-a putut parazita discursul autohton pe această temă, după ’90: disjuncţia între Securitate şi poliţia politică, ultima văzută (interesat) ca fiind numai o parte a Securităţii, cea care fie smulgea unghii, bătea la tălpi sau bărbierea cu unghiera, fie fila persoane, deschidea plicuri sau asculta telefoane. Extragerea, din încăpătorul şifonier al Securităţii, a unui raft şi botezarea lui poliţie politică a fost făcută tocmai pentru a inocenta celelalte sertare ale malaxorului. Precum diabolizarea Ceauşeştilor, de care vorbeam săptămîna trecută, i-a spălat de păcate repede, atunci, în 1990, pe cei care lucraseră cu ei şi pentru ei, la fel diabolizarea poliţiei politice şi penalizarea ei formală erau menite a da de înţeles că, în rest, instituţia Securităţii era una OK. Într-o ţară în care (ca în tot Estul comunist) cele mai de preţ informaţii erau cele furate de la alţii (şi nu cele ce-ar fi putut fi furate de alţii), în care cele mai bune utilaje din industrie erau rezultatul spionajului tehnologic operat în Occident, iar cele mai bune produse de pe piaţă erau tocmai cele "refuzate la export", ne-am trezit după 1990 cu o Securitate care, toată - cu excepţia minionă a unor bătăuşi anonimi -, păzise "secrete de stat", "se opusese" sovieticilor s