Cu toate că, aşa cum bine observa cineva, relatările despre un festival de teatru încheiat (adică nu în desfăşurare) sînt, în genere, lipsite de interes, atît pentru cei care au participat la el şi care nu mai au nimic nou de aflat, cît şi pentru cei care n-au participat şi care au puţine şanse de a vedea spectacolele respective, conştiinţa profesională nu m-ar lăsa să dorm dacă, întoarsă de la Avignon, nu aş povesti nimic despre ce am văzut acolo. Ca să împac însă cuviinţa şi conştiinţa, nu voi vorbi deloc despre spectacolele la care am fost. Într-un fel, nici nu e necesar.

Pentru un om de teatru, Avignon înseamnă (sper că nu e o comparaţie ireverenţioasă...) cam ce înseamnă pentru un musulman Mecca: măcar o dată în viaţă trebuie să facă închinăciune în faţa zidurilor falnice ale Palatului Papilor, dincolo de care se ascunde celebra Curte de onoare, locul magic unde, acum 60 de ani, un actor şi regizor, pe nume Jean Vilar, visa să joace spectacole potrivite cu "decorul". Vilar era un visător, dar un visător frenetic şi fanatic (singura specie de idealişti care ajunge să-şi vadă utopiile prinzînd corp, chiar dacă nu perfect), aşa încît pasiunea, încăpăţînarea şi tăria lui sufletească au construit, în ani, cea mai mare şi mai importantă reuniune teatrală din Europa. Căci micul festival de la începuturi a crescut, ieşind din Curtea de onoare şi invadînd şi celelalte spaţii "neconvenţionale", mai mult sau mai puţin dezafectate, din jur (sediu al Sfîntului Scaun vreme de o sută de ani, Avignonul are mînăstiri şi biserici din belşug), trecînd apoi şi au-del

Cu toate că, aşa cum bine observa cineva, relatările despre un festival de teatru încheiat (adică nu în desfăşurare) sînt, în genere, lipsite de interes, atît pentru cei care au participat la el şi care nu mai au nimic nou de aflat, cît şi pentru cei care n-au participat şi care au puţine şanse de a ved