Platon (cca 427-348/347 î. Hr.) construieşte o parte a argumentaţiei din Phaidros pe temeiul mitului despre ontologia sufletului. Sufletul este simbolizat prin imaginea vizitiului şi a carului la care sînt înhămaţi doi cai buni, în cazul zeilor, sau un cal bun şi un cal rău, în cazul oamenilor: "Sufletul ne apare asemenea unei puteri ce prinde laolaltă, din fire îngemănaţi şi înzestraţi cu aripi, atelaj înaripat şi pe vizitiul său. Cînd e vorba de zei, şi caii, şi vizitiii sînt cu toţii buni şi de viţă nobilă (...). La noi, de pildă, există mai întîi conducătorul carului, cel care mînă caii înhămaţi la el; apoi, cît priveşte caii, unul e-un bidiviu adevărat, frumos şi de soi ales, pe cînd celălalt e rău şi de neam prost1".

Din punct de vedere hermeneutic, elucidarea originii acestui mit platonic reprezintă o miză de mare anvergură. Poate fi Platon învestit cu autoritate auctorială în privinţa scrierii mitului despre ontologia sufletului? Se cuvine, mai curînd, ca Platon să fie considerat drept receptor profetic al unei revelaţii primite din partea Fiinţei? Există oare argumente în măsură să dezvăluie că scrierea platonică a mitului despre vizitiul, carul şi caii sufletului este, în realitate, o rescriere a unei surse anterioare, arhaice, al cărei conţinut a fost împrumutat în spaţiul filosofic grecesc dintr-un alt spaţiu religios-cultural?

Înlăturarea aparentelor forţe de excluziune reciprocă dintre aceste piste exegetice este susceptibilă să evidenţieze o zonă de intersecţie, de învecinare, de întîlnire amiabilă. Dacă există, cu adevărat, o sursă arhaică, anterioară lui Platon, în raport cu care versiunea din Phaidros se defineşte drept rescriere, trebuie reliefat faptul că atît scrierea primordială, cît şi rescrierea platonică originează, în mod necesar, în Fiinţă sau într-un Alter-Ego Divin al Fiinţei, Divinul Infinit, Divinitatea Infinită. În caz