În ultima vreme, se răspîndeşte tot mai mult varianta de accentuare edítor (cu accentul pe i, deci pe silaba mediană), care concurează forma corectă, conformă normelor actuale, cu accentul pe o (pe silaba finală): editór. Tendinţa e mai veche: Al. Graur o semnala în 1969, chiar în paginile României literare: "de curînd am auzit şi pronunţarea edítor, cu atît mai curioasă cu cît cuvîntul nu se foloseşte nici în germană, nici în rusă, în limbile romanice are accentul pe finală, iar în latineşte, la nominativ, avea accentul pe prima silabă" (,Nume de agent", 15.05.1969, articol reprodus în Puţină gramatică, II, p. 175).

În momentul de faţă schimbarea pronunţiei, tot mai frecventă, este dublată de o modificare semantică: termenul editor circulă în română cu mult mai multe sensuri decît în urmă cu treizeci de ani. Fenomenul poate fi legat de tentaţia actuală de a modifica mai vechile împrumuturi din franceză, apropiindu-le - formal şi semantic - de noile repere, de standardele modei englezeşti şi internaţionale. E vorba, ca de atîtea alte ori, de cuvinte prezente în multe limbi europene, pentru că provin din latina cultă: în cazul de faţă, din latinescul editor, de la verbul edere "a da la lumină; a produce". Prezent ca termen cult în limbile romanice, cuvîntul a fost preluat şi de engleză, în care s-au dezvoltat, mai ales în perioada contemporană, sensuri suplimentare, retransmise prin calc limbilor romanice. În italiană, toleranţa faţă de împrumuturi a dus la apariţia unui cuvînt nou: alături de vechiul editore (cu sensurile "care publică opere" şi "care îngrijeşte ediţii") a apărut editor, cu sensuri mai apropiate (,care se ocupă de editarea operei altcuiva") sau mai depărtate (,director de ziar"; "responsabil de redacţie"; "program de computer pentru elaborarea de texte şi imagini"). În franceză au fost calchiate sensurile noi dezvoltate în engleză, astf