Cum se duce vestea fenomenelor necunoscute, aşa s-a dus şi vestea ţiganilor din Păcurari, în tot Iaşiul. Mulţi vorbesc, puţini cunosc. Fierbinţeala care-i cuprinde pe unii, uneori cu ură pură, alteori cu băşcălie superioară, e semnul unei boli sociale care inflamează viitorul. Toleranţa e manifestată cu o condescendenţă ipocrită. Se perorează despre drepturi egale, dar în termeni instinctivi: mereu ceva despre miros, despre culoare. Românii, văzuţi în nuanţe asemănătoare peste hotare, cer occidentalilor ceva ce ei înşişi nu sînt în stare să ofere romilor. O prietenie sinceră, cît de cît.

Necunoscutul adevăr

Carmen deschide ziarul la pagina pe care o ştie pe de rost. Frînge foia la mijloc şi o împătureşte pe genunchi: "ŤO casă din Păcurari administrată de Primărie a devenit cartierul general al romilor. Peste cincizeci de astfel de persoane s-au aciuat în casa cu etaj.» În odaia suspendată deasupra oraşului, femeia citeşte ziarul cu glas egal. Ceaşca de cafea şi ţigara îi dau prestanţa unei doamne aflate în cafenea, însă... ŤDe spălat, romii se spală în balcon, după cum spun vecinii. La sfîrşitul toaletei, apa murdară este aruncată, fără nici un menajament, pe stradă sau pe trotuar. Într-o zi, chiar părintele Merticaru s-a trezit cu zoaiele în cap, au spus mai multe femei...» Carmen zîmbeşte pentru că acelaşi preot vine la sărbătorile mari să sfinţească prin casă. Dar surorile Daniela şi Gabi fumează tăcut. Sînt mai tinere, mai uşor de ofensat. Vor afla şi ele, cu anii, că oamenii puternici pot fi lesne jigniţi, dar imposibil de ofensat. "Dacă am avea bani, am merge la Haga. Că citesc oamenii şi chiar cred. Dacă ne evacuează?". Acum e rîndul lui Carmen să surîndă. Vîrsta o fereşte de dorinţa răzbunării, vrea doar respectul vecinilor şi a omului care vinde ziare.

Despre familiile de romi, precum cea din casa cu numărul 86 de pe str. Păcurari, s