Prin partea noastră de Europă, şi poate că nu numai, cînd cineva se-apucă să-şi rescrie istoria familiei, are sigur un interes. Excepţiile sînt puţine şi, de obicei, nu contează. Am găsit, totuşi, una de luat în seamă: primul volum al memoriilor lui Constantin Argetoianu, Pentru cei de mîine. Amintiri din vremea celor de ieri, editate în 1991, după manuscris, de Humanitas. Politician cu ochii bine deschişi, cu limba nu tocmai scurtă şi suficient de cinic, la vîrsta tîrzie la care se pune pe scris, Argetoianu face, din nişte aduceri-aminte pe care le-ar fi putut umfla şi măslui după plac, literatură credibilă şi mărturie nemincinoasă. Informaţii de toată mîna, de la arhondologii craiovene, bune de pus alături cu aceea a lui Sion, la încîlcite parcursuri şcolare şi la reviste ale presei politice de sfîrşit de secol umplu paginile acestui prim (şi cel mai bun din serie) volum de memorii.

Iată, de pildă, ca probă în gîlceava dintre dreptul care se scrie pe hîrtie şi legea pe care-o ţineau oamenii locului, comedia lui un nume ce-i (undeva lîngă Craiova): "Părinţii mei hotărîseră să mă boteze Ion. Cîteva ore după naşterea mea, generalul Haralamb trecînd pe la tată-meu s-a însărcinat, îndatoritor cum era, să mă declare la Oficiul stării civile. Dar pînă să ajungă acolo a uitat numele şi m-a declarat Constantin. Pe vremuri nu se încurca lumea cu extrase de pe actele stării civile, aşa încît schimbarea numelui meu a rămas multă vreme o taină. Botezat de popă Ion, am făcut tot liceul şi am dat bacalaureatul ca Ion, şi Ion m-a chemat lumea întreagă. Cînd m-am dus să mă înscriu la Universitate, la Paris, am avut pentru prima dată nevoie de un act de naştere şi cu mare mirare am constatat abia atunci, nu numai că mă chema Constantin, dar încă, că eram de sex feminin!"

Cu toate astea, nu s-ar spune că personajul propriilor lui pagini nu ştie cine e şi c