Să parcurgem în diagonală sumedenia de petiţii, apeluri, semnale şi jalbe care ne sufocă inbox-urile în ultima vreme: "Orice oraş care se respectă din Europa are o zonă veche şi o zonă nouă. Nicăieri nu se amestecă clădiri vechi cu clădiri noi."; "Nu se pot mixa afacerile/comerţul cu cultura, cea din urmă fiind profund afectată."; "Sîntem de acord cu construcţii de clădiri (sic!) moderne, dar nu printre clădirile istorice, monumente arhitecturale, care ar pierde enorm din valoare."; "Nu poţi pune lîngă clădiri istorice, blocuri de sticlă sau orice altă clădire modernă", şi exemplele ar putea continua.
Trecînd peste uneori induioşătoarele cacofonii şi peste formulările cel puţin originale, aceste apeluri sentenţioase, cu miile lor de semnături, dau seama despre un curent de opinie care ar putea fi amuzant, dacă nu ar fi dramatic. Contrar principiilor newtoniene, intensitatea acţiunii este cu mult depăşită de cea a reacţiei. În absenţa unor "consultări ale populaţiei" asupra intervenţiilor de interes public, pe care legiuitorul a avut grijă să le prevadă suficient de vag pentru ca obligativitatea lor să devină opţională, opiniile răbufnesc, extremist şi visceral, pe canale mai accesibile. Orice e nou e prost! Structură de oţel, cîh! Construcţie modernă în centru, pfui!
"Soluţiile" propuse de petiţionari se situează undeva la limita dintre diletantism şi hilaritate: "Clădirile monument sînt protejate ş...ţ şi este interzisă construcţia în preajma lor la mai puţin de 100 de metri" (nu e interdicţie, ci permisivitate sub rezerva întocmirii unui studiu privind protecţia monumentului); "interzicerea construcţiilor noi în centrul istoric cu excepţii clare specificate în lege, de exemplu păstrarea stilului arhitectural al zonei" (deci, dacă e vorba de stil, ar trebui să nu se construiască edificii publice decît în cel mai pur academism francez sau să reînviem
