Prima piesă de teatru a lui Camil Petrescu datează din 1916. Acţiunea se petrece în 1913. E vorba, dacă aţi uitat, de un ziarist idealist şi cam fanatic, directorul ziarului socialist, care se află în posesia unei scrisori compromiţătoare pentru ministrul de Justiţie. Silit de tovarăţii săi de partid, Gelu Ruscanu renunţă să publice scrisoarea în schimbul eliberării din închisoare a unui muncitor. Scrisoarea privea o problemă personală şi îi era adresată lui Ruscanu de o fostă amantă, soţie acum a ministrului, care îl acuza pe acesta de o crimă crapuloasă. Gelu Ruscanu se sinucide la sfîrşit.
La apariţia piesei nu s-a dat, se pare, atenţie conflictului politic. Un idealist era învins de un cinic. Aşa mergeau lucrurile dintotdeauna. în 1946, la singura reeditare antumă (piesa a cunoscut o primă ediţie, intruvabilă, în 1926), Camil Petrescu a îngroşat liniile intrigii politice. Opoziţia Ruscanu-Sineşti (e numele ministrului) a trecut în plan secund, faţa scenei luînd-o opoziţia Ruscanu-Praida. Acesta din urmă este purtătorul de cuvînt al clasei muncitoare. Praida îl critică pe Ruscanu pentru idealismul său şi în general pe intelectualii care văd idei. Jocul ielelor e jocul ideilor. Praida pune cauza şi partidul mai presus de dreptate. în schimb, Ruscanu crede într-un criteriu al dreptăţii aflat în conştiinţa fiecăruia.
După 1946, teza lui Praida suna cît se poate de oportun. Autorul era, se vede, dispus să coopereze ideologic cu noua putere. Critica anilor î50 a stăruit pe acest al doilea conflict din Jocul ielelor şi pe natura partinică a dreptăţii şi adevărului. B. Elvin, care a scris mai tîrziu un studiu despre Camil Petrescu, îşi aminteşte că, în aceiaşi ani, au avut loc procese literare cu public de care criticii generaţiei sale au profitat ca să discute ambele principii aflate în joc. Pentru ei, chiar faptul că puteau prezenta teza lui
