Caderea Monei Musca nu a fost chiar asa o supriza pentru mine. Am fost aliata doamnei Musca in multe batalii, din care Romania s-a ales cu lucruri bune, societatea civila cu constiinta datoriei implinite, iar doamna Musca Mona cu o frumoasa imagine publica si cariera politica. Am considerat intotdeauna ca tirgul e echitabil.
Oamenii politici au nevoie de o agenda, una care sa placa publicului, si daca nu o au si o cauta la societatea civila e foarte bine. Prosti sint oamenii politici, care, spre deosebire de Mona Musca, nu au inteles mai devreme acest lucru avantajos.
Chiar si in acest vag contract, nesemnat intre societatea civila si doamna Musca aparusera unele fisuri de ceva vreme incoace. Doamna Musca imbratisa toate cauzele bune, dar deseori prin proiecte slabe.
Amintesc din aceasta serie legea de organizare si functionare a televiziunii (cu dl Marton Arpad, si el un campion al legilor proaste), proiectul Legii liberului acces (cea adoptata finalmente e mult mai buna decit cea sustinuta de dna Musca, care ar fi ajuns neimplementata, ca legea albaneza), legea 1% privind finantarea ONGurilor (un calcul rapid arata ca la impozitul de 16% si venitul mediu
romanesc costul administrativ al legii depasea cu mult profiturile cele mai optimiste, in realitate cu totul mizerabile, obtinute de ONGuri.
Mai bine banii platiti functionarilor de la fisc care fac in ore suplimentare hirtiile s-ar fi dat direct ONGurilor, printr-un fond special).
Culmea a fost atinsa in propunerea de marire a pensiilor din campanie, in contrapartida celei lansate de Mircea Geoana, pe care o evaluare minima ar fi relevat-o ca populista, necesitind citeva milioane de salariati in plus pentru a putea fi pusa in aplicare.
Ne-am certat in public in 2005, exact pe tema daca are sens sau nu sa schimbam legi acolo unde nu e
