Încep noul an - 1997, încă nu m-am deprins cu cifra 7, ultimul 7 de dinaintea mileniului 3 - cu o lectură severă şi îngrijorată, îndeajuns de apăsătoare, cartea lui Alain Finkelkraut: L'humanité perdue (Ed. Seuil), plină de gânduri grave, refuzând orice frivolitate a destinderii, şi ea necesara, orice "savoare". Autorul ei nu seamănă cu cei din ultimul val filosofic, oameni cam de vârsta sa, dar afirmaţi ceva mai târziu, căutători de virtuţi morale adecvate neapărat unui principiu al plăcerii şi al păcii lăuntrice, dornici să reabiliteze noţiunea de "fericire"... Cu certitudine că spre deosebire de micul tratat despre marile virtuţi al lui André Comte-Sponville şi de şi mai recentele Impromptus-uri ale aceluiaşi, cartea lui Finkelkraut nu se va smulge cu sete din librării, nu se va desface în două sute de mii de exemplare, chiar dacă autorul ei dispune de cititori devotaţi de vreo cincisprezece ani încoace, deloc fără răsunet rămânând titluri precum La sagesse de l'amour sau Le Juif imaginaire sau mai ales La défaite de la pensée, apărută şi foarte discutată chiar în primul an al exilului meu francez - 1987, parc-a fost ieri; dar e mult de-atunci...
Îl ascult pe autor în fiecare sâmbătă între 9 şi 10 dimineaţa, la emisiunea zisă Répliques, cu cei doi invitaţi ai ei, formulând puncte de vedere deosebite, dar fără de abatere pe o temă gravă, aleasă pe gustul eminamente serios şi grav al dirijorului dezbaterii...
Nu se dezminte deloc nici în ultima atât de îngâdurată carte acest "gust", dimpotrivă, domină totul, fără pauze de respiraţie... Este vorba pur şi simplu, cum spune drastic subtitlul cărţii: de un Eseu asupra secolului XX.
Dacă de unii, din noua serie filosofică, îl desparte deplin asumata sa inaptitudine pentru gândirea (uşor vulgarizatoare) pe temele cele mai "simple", la îndemâna tuturor, făcută să dea aceloraşi "tut
