Era obiceiul bărbaţilor trecuţi de treizeci şi cinci de ani să intre într-un club unde, aprinzându-şi pipa încărcată cu tutunuri mirific aromitoare, să soarbă dintr-un pahar cu galbă un coniac de cea mai fină calitate. Şi să privească pe geamul de cristal al stabilimentului tăcut forfota de afară, de care se simţea cu totul străin, chiar dacă avea în faţă un comesean sau pe fiecare scaun al mesei câte unul - în cazul în care nu se stătea pe canapea.

Dar şi în acest caz liniştea era desăvârşită - rareori se rupea tăcerea, în tavan aripile lungi ale unui ventilator potolit răcoreau cumva atmosfera, în care mirosul de pipă se întrepătrundea cu acela, mai iute, de ţigară de foi. La Londra, la Paris, la Viena, Budapesta şi, desigur în Bucureşti de dinaintea primului război mondial. Dar şi în perioada trist numită interbelică.

A fi membru în Jockey-Club era o distincţie asemănătoare primirii unei decoraţii sau a unui secretariat de stat, pe cartea de vizită, între gentlemanul care ieşea, puţin ameţit de fumuri, de la club şi burghezul înstărit ce ieşea de la Capşa, de pildă, era o certă diferenţă. Distanţa creştea considerabil între primul şi cetăţeanul ce părăsea, turmentat, cârciuma. Dacă fericitul purtător al insignei clubului se putea coborî în acele hale unde se degustau frigărui, fleici şi fudulii, cu vin de buturugă turnat din ulcele, reciproca nu se putea imagina. Chefliul de rând, amatorul de fripturi în sânge, înfulecate în grădini cu salcâmi nici nu putea să viseze a pune piciorul în salonul de taină, căptuşit cu catifea tomate-aubergine, al unui distins club - poate doar ca să măture...

Aspirant la aristocraţie, Mateiu I. Caragiale nota în Jurnalul său, ca dovadă a descanalierii înfăptuite - sau pe aproape - apartenenţa la un club select - nu destăinuia care, deci nu era vorba de Jockey, în care caz n-ar mai fi păstrat dis