Pe Cătălin Dorian Florescu cititorii români l-au cunoscut anul trecut cînd romanul său de debut, Vremea minunilor, tradus şi la noi după ce a luat mai multe premii, a stîrnit imediat interes şi a avut parte de cronici entuziaste. Aşa am aflat cu toţii despre un autor de limbă germană, stabilit în Elveţia, fugit împreună cu familia din România comunistă pe cînd era copil. Dacă Vremea minunilor era chiar povestea, complicată şi plină de peripeţii, a plecării din ţară, Drumul scurt spre casă face un salt în timp şi băieţelul Alin de odinioară are acum un avatar în tînărul Ovidiu hotărît să se întoarcă în Timişoara de după revoluţie. Eşti tentat să pui cele două romane în relaţie directă, însă, în ciuda caracterului cvasiautobiografic, al unor similarităţi epice şi de identitate a personajelor naratoare, ele există perfect independent unul de altul.

Aşa cum se întîmpla şi cu Vremea minunilor, şi acest roman are mai multe niveluri de lectură. Este, în primul rînd, cartea unei prietenii şi a unei vîrste confuze, dominată de sentimentul neapartenenţei la nimic, în fond, al unei crize identitare. Ovidiu, Luca, Lana şi Toma locuiesc împreună dar grupul lor este departe de o convieţuire senină şi stabilă. Şi nu e vorba doar de dependenţa de droguri a lui Toma... Fiecare îşi caută un loc şi un rost în viaţă, fiecare are problemele sale, însă primul care se decide pentru schimbare este Luca, un suflet neliniştit, predispus la aventură şi sedus de necunoscut. Iniţial îl convinge şi pe Ovidiu să plece împreună, cu trenul, într-o călătorie oarbă spre Europa de Est, dar Ovidiu renunţă în ultima clipă şi rămîne pe peron. Nu e pregătit şi mai ştie că pentru Luca o astfel de călătorie înseamnă doar o "mulţime de întîmplări, deloc plictisitoare". Ispitit epistolar încă o dată de Luca, se hotărăşte să-l caute în Budapesta, după aproape un an, destinaţia lui fiind însă Timişo