De la Revoluţie încoace, sociologii noştri au avut multă treabă. Cînd n-au scos sondaje senzaţionale cu cîştigători la prezidenţiale, au scris, cu o nostalgie pe invers, despre tinereţea noastră sub comunism. O nostalgie corozivă, care taie felii din răul acelei vremi, pe care îl pune la microscop şi-l publică full color în publicaţii frumos îngrijite. Operele astea sînt concepute cu ochi comercial pentru uzul diverşilor alter-nostalgici, doritori să se întoarcă în iad ca să-şi mai ia un tăciune amintire. Dar şi cu pasiune: n-a rămas nici o ticăloşie, nici un mecanism al represiunii, nici o cicatrice investigată, măsurată şi explicată ştiinţific. Aşa cum şi-ar fi dorit, fără îndoială, chiar fondatorii acelei ideologii. Citesc şi eu aşa ceva şi mă simt bine cînd închid cartea şi mă întorc în lumea de azi - la fel cum publicul de la ora 5 se bucură să se întoarcă în viaţa lui, unde n-a fost nimeni aplatizat azi cu maşina, extras dintr-un puţ sau asamblat la morgă după explozie. E cool.
Venim acum la zidul din titlu. Care e extras dintr-o realitate istorică: în vremea aceea societatea românească era separată de un singur obstacol: zidul de Kentane. Zidul care îi despărţea pe cei care îşi permiteau să fumeze ţigările astea de cei care le foloseau umil, ca monedă de schimb. În spatele zidului se adăposteau figuri diverse, de la vînzători de gostat şi pînă la directori de întreprindere ori ofiţeri de servicii secrete (care, fiind secrete, nu ştiau nici ele pe vremea aceea că fac poliţie politică. Deh, au fost scăpări şi-n comunism!). Oamenii ăştia cu Kentanul în gură au început să se înmulţească în anii â80, cînd ţigara dispăruse din magazine, la fel ca bunul-simţ din mediul înconjurător.
Cei care fumau Kent erau, paradoxal, profitorii sistemului şi în acelaşi timp revoltaţii lui. Evident că erau perfect integraţi, capabili să vorbească lătratul oficial
