Actorul Stefan Radof isi continua amintirile ajunse, in acest episod, la perioada anilor de scoala. Incetul cu incetul, miturile copilariei se spulbera sub ascutisul educatiei carteziene. Este epoca in care Regele Mihai devine efigie pentru micul Stefan, familia Radof prospera, iar armata romana elibereaza Basarabia si Bucovina. Linistea insa nu va mai tine multa vreme, fiindca razboiul se apropie de sfarsit. Dezastrul bate la usa. (Marcela Gheorghiu)

Scoala

Mama a vrut sa faca din mine un baiat emancipat si m-a dat la Scoala primara parohiala, catolica, "Sfantul Iosif", unde profesorii erau preoti catolici. Mi-l amintesc, de pilda, pe bruder Paulus, care s-a stins din viata tarziu, dupa 1990, apoi pe blandul si bunul bruder Bernardin, care era si protagonistul unui cantecel pe care il fredonam noi, copiii: Bitte, bruder Bernardin/ Da cu coada in Stalin.

Se deschidea astfel, cea de-a treia mea copilarie, la fel de speciala ca si celelalte doua. Mama lucrand la Ministerul de Razboi, iar eu, facand scoala la doi pasi, la Catedrala "Sf. Iosif", dupa ore veneam la Palatul Regal, unde o asteptam pana termina lucrul, rastimp in care, impreuna cu alti doi copii, Cristescu si Macici, ne jucam in parcul Palatului. Acolo l-am cunoscut pe Majestatea Sa Regele Mihai, care avea vreo douazeci si ceva de ani. Era un barbat fermecator. Si acum ii simt mana pe cap, cand ma mangaia. Pentru mine era o aparitie de basm, un om de un umor cum nu si-l poate imagina nimeni astazi, dupa ce au trecut, ca un tavalug, atatea peste el (dar si peste noi... ). Mie mi se parea un zeu.

Tot in timpul deselor mele drumuri la Palat, am cunoscut-o pe sotia generalului Nicolae Macici. Generalul a fost una dintre cele mai luminoase si mai tragice figuri ale razboiului nostru. Daca a existat cineva care s-a bucurat de intoarcerea armelor impotriva nemtilor si trecerea noas