Dintre disciplinele filozofice de astăzi, logica seamănă în mod izbitor cu un ordin al iniţiaţilor. E îndeajuns să ne gîndim că, dacă ni s-ar cere să spunem ce ştim despre ea, majoritatea dintre noi nu ar putea trece dincolo de figurile silogistice ale lui Aristotel sau, în cel mai bun caz, de cîteva inferenţe simple din logica propoziţională. Şi chiar dacă nu îndrăznim să mărturism acest lucru, în sinea noastră trăim cu convingerea că, în privinţa foloaselor pe care le putem căpăta de pe urma studiului logicii, de la această disciplină nu putem aştepta mare lucru.
Suficienţa aceasta blazată pleacă dintr-o intuiţie spontană şi înşelătoare, o intuiţie în virtutea căreia sîntem încredinţaţi că un om gîndeşte logic chiar dacă nu a stat niciodată să studieze logica şi că, mai mult, chiar dacă ar studia-o, gîndirea lui nu ar suferi îmbunătăţiri vădite. Cum s-ar spune, mintea noastră a fost croită după un calapod logic de care facem uz în mod instinctiv, fără a mai fi nevoie să-i conştientizăm mecanismul. Mecanismul acesta oricum se exercită de la sine, şi atunci nu mai are nici un rost să-i descîlcim dedesubturile. De fapt, e ca şi cum ai spune că, la fel cum respirăm de la sine în virtutea unui instinct ce nu are nevoie de contribuţia noastră conştientă, tot aşa putem gîndi corect de la sine, fără nici o intervenţie din partea voinţei noastre. Gîndim pentru că am apucat să gîndim, şi asta graţie unor facultăţi native în posesia cărora ne-am pomenit din senin. Iar lucrul acesta ne este îndeajuns pentru a ocoli logica.
Nu este îndeajuns, cel puţin nu în filozofie. O gîndire ale cărei reguli nu le poţi aplica în mod conştient e ca o aptitudine lăsată în stadiul rudimentar al instinctelor naturale. Îţi închipui că ştii să cînţi bine şi frumos, dar în realitate păţeşti ca acei cîntăreţi a căror neglijenţă în cizelarea corzilor vocale îi sileşte să cî
