Cu numai câţiva ani în urmă, se deplângea criza criticii autohtone, în cea mai vizibilă variantă a ei: aceea de întâmpinare. Retragerea din domeniul actualităţii literare a criticilor "şaizecişti" (susţinători şi formatori ai canonului estetic) a lăsat terenul destul de gol, receptarea sistematică a cărţilor devenind mai curând excepţie individuală decât regulă în toată puterea cuvântului. Gheorghe Grigurcu, Dan C. Mihăilescu, Al. Cistelecan şi Octavian Soviany erau (şi sunt în continuare) ultimii mohicani ai cronicii literare afirmaţi înainte de Revoluţie şi neconvertiţi la publicistică. Altfel, generaţia '60 s-a academizat, "optzeciştii" au plecat cu burse în lumea largă, iar "nouăzeciştii" au dat un singur critic, şi acela cu ghilimele (Dan-Silviu Boerescu). În aceste condiţii, era aproape obligatorie - pentru buna funcţionare a câmpului literar, pentru indispensabila lui autoreglare - naşterea, fie şi cu forcepsul, a unei noi generaţii de cronicari, sincronă cu literatura postrevoluţionară, aptă s-o urmărească şi s-o înţeleagă. Şi iată că acest nou eşalon s-a format şi s-a dispus în teren, numărând azi suficiente nume de încredere şi crescândă autoritate. Paul Cernat, Andrei Terian, Mihai Iovănel, Antonio Patraş, Marius Chivu, Marius Miheţ, Nicoleta Cliveţ, Teodora Dumitru, Bianca Burţa-Cernat, Luminiţa Marcu, Raluca Dună, Oana Soare, Florina Pârjol, Doris Mironescu sunt numai câteva dintre vocile prezentului literar, căutându-şi (unele găsindu-şi deja) timbrul personal. Mă refer exclusiv la critici tineri şi foarte tineri, sub pragul celor 35 de ani de la care se consideră, într-un mod poate pripit, că ne-am maturizat...
Un cronicar autentic este şi Bogdan Creţu, chiar dacă debutul său editorial, dublu, îl arată disputat între formula criticii academice şi aceea a foiletoanelor consacrate noilor apariţii editoriale. Cum însă de studii universitar-do
