Ii respect pe aceia care In perioada cea mai neagra a regimului comunist din Romania au avut curajul sa spuna NU colaborarii cu Securitatea. Ii Inteleg, Insa, pe cei care nu l-au avut. Unii au facut-o de nevoie pentru ca le era frica ca le vor fi familiile persecutate. Altii, cei mai rai, au facut-o pentru beneficii, pentru promovari, pentru salarii mai mari sau pentru calatorii In strainatate. Cei din urma ma dezgusta. Imi sInt profund antipatici, iar cInd lasitatea lor este coroborata cu tacerea complice de dupa 1989, mi se revolta vintrele. Ma simt Inselat personal pentru faptul ca deputati, senatori, profesori universitari, ziaristi au avut curajul, au avut Indrazneala, sa ne minta pe toti, sa Isi bata joc de noi, sa ne trateze ca pe niste idioti si sa declare ca nu au colaborat cu Securitatea, contInd pe moliciunea noastra ca popor sau mergInd pe ideea ca In Romania totul e posibil. Cei care au tacut timp de saisprezece nu au nici o scuza. Ca ai fost slab si ai cedat presiunilor Securitatii Inainte de Revolutia din Decembrie, asta cred ca oricine poate Intelege. Dar ca In 1990, cInd s-a vorbit atIt de mult despre tradarea informatorilor, cInd s-a stat In ploaie si vInt In Piata Universitatii pentru sprijinirea unei legislatii care sa Ii elimine pe cei care au detinut functii politice sau au colaborat cu Securitatea din structurile de conducere a statului, nu ai iesit In fata, pentru asta nu exista nici o scuza.
In fine, apoteoza nesimtirii o constituie aceia care, desi prinsi cu mIta In sac, In loc sa faca gestul nobil - tardiv, dar nobil - de a Isi cere scuze In fata natiunii si a se pensiona din viata publica se justifica, acum, la 16 ani de la Revolutie si Incearca sa ne spuna ca nu au facut ceea ce au facut decIt pentru binele nostru. Ca au Incercat, vezi Doamne!, sa ne ajute. Pentru ca noi, ca un popor de tolomaci si tantalai ce ne aflam, nu pute
