Este, într-un fel, comică surprinderea cu care opinia publică ia act de fiecare deconspirare - nevoită mai mult sau mai puţin voluntară - a informaţiilor fostei Securităţi. Şi asta pentru simplul motiv că, din variate motive, niciodată până acum fenomenul nu a fost abordat în întregul său, ca structură aproape oficială a instituţiilor responsabile de represiunea faţă de „atitudinile duşmănoase”, îndreptate împotriva „ordinii de stat”. Informatorii nu au fost inventaţi de Securitate. Nici măcar de NKVD. Ei au existat dintodeauna, ca instrument prin care informaţia putea fi obţinută indirect, dar cu atât mai eficient. Informatorii au constituit, mereu, armata din umbră, secretă, de care diversele orânduiri s-au servit pentru a exercita controlul liderilor asupra populaţiei. Statutul lor a fost, mai mereu, la limita legii, cu toate motivaţiile introduse pentru a justifica un demers aflat cel mai adesea în afara moralului.
Sistemul comunist este însă cel care a dus aproape de perfecţiune sistemul, printr-o abordare „ştiinţifică”, întru totul acoperitoare - Securitatea - care, prin diviziile sale responsabile de starea de spirit a populaţiei, acoperea întregul tablou al societăţii. Fiecare instituţie, întreprindere, organizaţie avea rezidentul său, de cele mai multe ori neacoperit, cunoscut ca atare. Acoperită era doar reţeaua pe care şi-o forma aceasta în interior, pentru a se putea afla în posesia tuturor informaţiilor care i-ar fi permis să elaboreze fişele şi analizele pe care i le cereau şefii. Modalitatea de selecţie şi de folosire a informaţiilor urmăreau, evident anumite criterii, care ţineau de profilul psihologic al candidatului, de poziţia lui în structură, de frustrările sau de aspiraţiile acestuia.
Deci, informatori au existat peste tot, în toate segmentele societăţii. Poate că unele dintr acestea erau abordate cu mai multă atenţie decât altele,
