Atunci cand oamenii spun minciuni obisnuiesc sa foloseasca excesiv cuvantul sincer. Sincer, te iubesc. Sincer, mi-e foame. Sincer, nu mint. Sincer, sunt sincer. De aceea, sincer nu inteleg de ce se amesteca atat de tare principiile morale si etice cu nevoia naturala de a afla adevarul.
E bine sa ne cunoastem ticalosii, dar de ce sa apelam de fiecare data cand suntem lasati sa mai aflam cate ceva la aceeasi retorica patetica? De ce, nici dupa atata timp, nu suntem capabili sa folosim nuantele si nu actionam in spiritul momentului pe care-l traim, nu in conformitate cu frustrarile acumulate intre timp?
Cea mai intensa activitate la nivel national pare a fi reconstruirea unui dinozaur pornind de la niste oase de cotofana. Ceea ce stim acum pare intotdeauna ca reprezinta adevarul si, de aceea, nimeni nu pierde ocazia de a trage niste concluzii emotionante despre libertate, dreptate si alte chestii.
Instinctele literar-artistice par sa fi inghitit definitiv luciditatea si masura pe care le impune trecerea timpului.
Criza de nervi, isteria, diatriba, mama ma-tii si alte figuri stilistice tin loc de dialog intotdeauna cand nevoia de a-i judeca pe altii e mai tare decat puterea de a judeca ce spui. Sincer, nu cred ca toate aceste voci care ne umfla jugulara sufera de infantilism sau chiar de prostie.
Si cu toate astea, nu te poti stapani sa te intrebi de ce o iau atat de personal, de ce o luam cu totii atat de personal?
De unde vine starea asta martiala care ne face atat de aspri, dar severi? Sa fie o criza intarziata de pubertate nationala in care luam de bune lucrurile pe care le citim in carti si ne gandim sa le aplicam oriunde ni se pare ca putem spune ceva definitiv?
Am citit atatea luari de cuvant penibiloide zilele astea si m-am simtit ca in maladiva piesa de teatru moralist din decembri
