"Eu sunt un artist atipic", marturiseste Marilena Murariu. "Fac o multime de munci, pentru a putea trai, pentru a rezista bilogic, cum spunea bunul meu prieten, Iordan Chimet (eseist, prozator, poet, scenarist si traducator roman 1924-2006, n.n): am serviciu la stat, unde trebuie
sa-mi fac datoria, sunt expert in arta plastica moderna romaneasca, acreditat de Ministerul Culturii, fac zacusca, bulion, am un catel, o familie, sunt singurul sofer al familiei- trebuie sa am grija de familie sa mai iesim la aer..." Ei, bine, cu toate astea, Marilena Murariu picteaza si calatoreste, este invitata sa expuna in galerii si muzee din importante centre culturale din lume. Isi compune lumea culorilor, a colinelor configurate cu ochiul sufletului, ca o tresarire de curcubeu, cu infinita dragoste. Dar si cu tristetea ca timpul ii joaca feste, rapindu-i bucuria studiului de atelier. Nu urmareste sa iasa in evidenta prin stilul sau, prin modul cum isi structureaza compozitiile si, mai ales, prin registrul cromatic aparte, dar crede ca lucrarile sale se detaseaza, vizibil, in peisajul plasticii contemporane. La capitolul "regrete" sau "dezamagiri" resimte lipsa saloanelor municipale si a celor republicane. "Cred ca nu sunt suficiente numai expozitiile personale. Municipalele sau Saloanele oficiale, cum erau numite in perioada interbelica, nu mai exista. S-a rupt traditia. Ele au continuat si dupa '45 - '50, chiar si dupa '90, doi trei ani. In ultimii ani se faceau fragmentar- in micile galerii ale Uniunii Artistilor Plastici (UAP) - si tot nu aveai o viziune de ansamblu asupra artistilor, cel putin a celor din Bucuresti. Noi, cei mai in varsta, nu-i cunoastem pe artistii tineri, iar ei nu cunosc ceea ce facem noi", spune cu amaraciune. "Revista «Arta» a disparut de mult. Ziarele scriu prea putin pe aceasta tema. Iar artistul, ca sa existe, ca sa-si continue munca, are nevoie d
